psihologia socială - Observator international in stiinte sociale

Transcription

PSIHOLOGIA SOCIALĂ
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi
Nr. 31 (I)/2013
POLIROM
2013
Editura Polirom, B‑dul Carol I nr. 4;
P.O. BOX 266, 700506, Iaşi, ROMÂNIA
Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1,
et. 1, sector 4, 040031, O.P. 53, C.P. 15‑728
Copyright © 2013 by Editura POLIROM
ISSN: 1454‑5667
Printed in ROMANIA
Sumar
I. Studii
Sid Abdellaoui, Laurent Auzoult, Bernard Personnaz
When the degree of tolerance tells us about the identity strategy of the faithful:
The case of practising Catholics and Jehovah’s Witnesses................................7
Cornelia Măirean, Maria Nicoleta Turliuc
Diferenţe interindividuale cu privire la percepţia sinelui şi a lumii
în contextul stresului traumatic: rolul mediator al copingului emoţional............ 27
Jean‑Pierre Deconchy, Chiara Volpato, Jean‑Claude Deschamps
Représentation mythique, imputation causale et pertinence sociale
des stéréotypes. Musulmans et Bouddhistes dans la représentation des tours
du World Trade Center........................................................................ 39
Iulia‑Diana Preotu, Maria Nicoleta Turliuc
How do people choose their intimate partners? The Ideal Standards Model
in Romantic Relationships – some answers and questions............................... 61
Pascal Morchain, Olivier Codou, Daniel Priolo
Valeurs de Schwartz et Perception d’Entitativité. Une étude exploratoire............. 75
Florin Botoşineanu, Camelia Soponaru
Persoanele cu nevoi speciale din România. Auto‑ şi heteropercepţie.................. 87
Andreea Ernst‑Vintilă, Patrick Cohen
Entre psychologie et économie: le citoyen. Un point de vue psychosocial.......... 105
II. CONFERINŢE ŞI COMUNICĂRI
Sabina‑Irina Gavriloaiei
Conferinţa Studenţească de Psihologie, Iaşi, 16‑18 mai 2013......................... 113
Daniela Gîfu, Irina Macovei
Cercetători sau experţi? Profesii şi ocupaţii în ştiinţele sociale...................... 115
Coralia Costaş
Le Musée contemporain – quelle profession? quel public?.......................... 119
III. Recenzii
Ştefan Boncu
Voinţa. Cum să‑ţi redescoperi cea mai mare putere interioară,
Roy F. Baumeister şi John Tierney, Editura Paralela 45, Piteşti, 2012...............127
I. Studii
Sid Abdellaoui1, Laurent Auzoult2, Bernard Personnaz3
When the degree of tolerance tells us about the identity
strategy of the faithful: The case of practising Catholics
and Jehovah’s Witnesses
Abstract: The aim of this research stem from the assumption whereby the religious group threatened
by the large religious majority and the dominant one, are compelled to implement a form of strategy
in order to maintain or to reinforce their status within a more threatening social area. Some groups
appear to overcome this pertaining issue whereas others do not cope with it. This is the case of
Jehovah Witnesses with a growing number of adepts. Based on that sectarianism conception, its
sociocognitive processes and its effects, the present study intend to examine the relationship between
a diverting social position (vs majority) and the affirmation of moral and social values. This project
intends to access the moral judgement of 4 categories of people: Jehovah witnesses, Catholic
worshipers, chess players and divers background individuals. We assume that, whatever the nature
of the offence, the minority religious group, the one likely to be threatened, have a more positive
view than the group less threatened, whether they are believers or not. Furthermore, concerning
the level of tolerance however, the non believers appear to be more tolerant, JW as well as Catholics
being less tolerant on conventional offences. On moral offences issues, JW seem to be more tolerant,
unlike other groups. The outcomes of this project underline our previous assumptions and will be
further discussed in the light of identity strategies carried out by each group concerned by this
research.
Keys words: sect, moral judgement, social identity, threat identity, tolerance, orthodox system
Over the last ten years or so, several commission reports from various authorities,
whether parliamentary, judiciary, or from associations, set out to take stock of the sectarian
phenomenon and to describe their characteristic traits, be they material, philosophical,
organisational, or sociological (for example, one of the first reports to be carried out by a
parliamentary commission is report no. 2468 published in 1996). More often than not,
these studies stress the dangers that sects pose to the individual and to society. A broad
consensus among the general population seems to be centred on the very specific nature of
these social organisations – just as much around the social functioning programme as that
of socio‑cognitive processes put in place by followers and those who surround them. Thus
1. Professeur de Psychologie Sociale et du Travail Université de Lorraine (Nancy, France), contact:
[email protected].
2. Maître de Conférences en Psychologie Sociale Université de Franche‑Comté (Vesoul, France).
3. Chercheur CNRS en Psychologie Sociale Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales (Paris,
France).
8
numerous studies have been able to deal with those mechanisms involved in the recruitment
of followers, and the manipulation, or the importance of the leadership and overall power
of the guru seen in religious sects. Much research in social psychology has contributed to
understanding sectarian issues. To mention just a few, one should consider the importance
of Beauvois and Joule’s work on the involvement and rationalisation of behaviour (Beauvois &
Joule, 1987), or moreover that dealing with the principles of persuasion (Mackie & Worth,
1991). It is important to note the work of Ellemers and her team’s work on the effects of
social categorisation and the openness of borders (Ellemers, 1988), the Group thinking
(Janis, 1982) and that dealing with the group polarization (Moscovici & Zavalloni, 1969),
plus, more recently, on social influence (Dépret, 2000) and manipulation (Dépret, 2001)
However, for a few years now, social and human science researchers, be they psychologists,
sociologists or philosophers, tend to qualify such a specific characterisation, notably by
questioning the prevailing legal and psychological reductionisms. Among other things, their
research attempts to study the analogies apparent between this type of organisation and
other organisations that are more tolerated or valued by society. Thus Rouquette (2003)
examines the conceptual closeness between sects, political parties and religions from the
point of view of the relationship between forms of sociability and forms of acquaintance or
knowledge. Regarding the mental manipulation argument, here we return to Dépret (2000)
to shed light on research covering the processes of influence and engagement mentioned
earlier, in that after all is said and done, free will appears to be more of an abstraction
which manifests itself daily to different degrees than a reality for every individual. Thus
by our definition, mental manipulation cannot be invoked to single out sects from the social
spectrum. Because of this, we can legitimately doubt the appropriateness and especially
the applicability of a tailor‑made law against sects such as the About‑Picard law (see
the 13th June 2001 copy of the official journal). On the basis of his numerous works, the
lawyer Patrice Rolland claims that this law is unenforceable, pointless, and even dangerous.
However, the generality of processes of influence – omnipresent in our society – must not
lead to the trivialization of customs that are practised in certain situations, where this
trivialization threatens the psychological integrity of others. But for all that, supporting the
simplistic dichotomy between sects and society by modelling it on the distinction between
totalitarianism and democracy is not without its problems. Faced with this issue, a detailed
case‑by‑case study becomes more important than ever.
Thus, seeing as it is necessary to address the problems of religious minorities, it is
unusual not to deal with those of deviance and stigmatisation at the same time. For several
centuries we have known that each one of these phenomena develops from a type of social
comparison (Festinger, 1954) considered by initiators of the theory of social identity to be
the means of constructing, maintaining or restoring a positive social identity (Tajfel, 1972;
Tajfel & Turner, 1979). Religious groups affected by stigmatisation and rejection by the
religious majority most often find themselves obliged to adopt various strategies. These
strategies allow them, to prevent any form of weakening of their internal cohesion or the
devaluation of the group. Also, it allows them to maintain or consolidate a position at the
heart of a threatening social spectrum considering the presence, that is to say the domination
of a majority religion. Some groups cannot manage this, and end up physically or symbolically
disappearing. Conversely, others manage or even demonstrate a striking conversion. This
has happened in the case of Jehovah’s Witnesses, the number of whose believers is growing
across the world. In fact, they are noticeably present in a significant number of countries
across every continent. The organisation estimates the number of followers worldwide to
When the degree of tolerance tells us about the identity strategy...
9
be around five million. There are estimated to be almost a hundred and thirty thousand
Jehovah’s Witnesses in France and over six million in the world as a whole. These Jehovah’s
Witnesses appear to be fully integrated across the whole social spectrum. However, in
current discourse as well as in the media, they are generally presented in a pejorative and
stigmatised manner. More often than not, they are perceived as being members of a sect,
as belonging to a separate community. However, such deviance is seen as illegitimate, and
demands that their belief system be classified as an entirely separate religion are becoming
increasingly apparent.
The definition of a “minority religious movement”:
A controversial issue
Many people believe that sects are an issue that often gives rise to much debate. Nevertheless,
one of the striking aspects recurring in literature on the subject is the total absence of
consensus concerning even the definition of a “sect” itself.1 Lawyers often define a sect as
a dangerous religious group (or a dangerous group that claims to be religious), in that it
can be assumed with a reasonable degree of likelihood that they commit fairly serious
offences or crimes. It should be noted here that, in the context of the 1905 law, lawyers do
not even recognise the word “sect.” As far as they are concerned, within the framework of
this law there are only “cults.” In addition, according to those who adopt a sociological
point of view, a “sect” is for the most part defined as a religious group whose views are
significantly different from those shared by a majority of people i.e. those linked by a
common interest. On the other hand, in France numerous specialists from the fields of
psychopathology or psychiatry observe a widespread process of “brain‑washing” (Bouderlique,
1990), during the course of which the alienation of the individual is achieved by resorting
to rather extreme techniques of mental manipulation2 (Abgrall, 1996). Some psychiatrists
and psychopathologists accuse sociologists of supporting the reprehensible activities of
totalitarian groups. In response, some sociologists accuse psychiatrists and psychopathologists
of promoting a single way of thinking which would exclude all religious innovation from
our societies. Whatever the case may be, one can thus note a division of opinion between
modern sociologists and specialists in other disciplines. One notable risk arising from this
sort of controversy is that it restricts freedom and religious tolerance (see Beckford, 1985).
It important to assert that Labeling groups as “cults” (or “sects”) sets them apart and invites
suspicion. In some instances the suspicion is warranted, but often the process of labeling
preceeds knowledge of their distinctive beliefs, behaviors or organizational goals (See
Richardson, 1985; 1991). The intermingling of the criminological and sociological definitions
thus creates a dangerous ambiguity. In order to prevent this, sociologists have used the
expression “new religious movements” or “new religions”, even for the oldest, such as the
Mormons or Jehovah’s Witnesses. Disputing these terms, Régis Dericquebourg suggests
using the expression “minority religious groups” when referring to the diverse field of
sects, denominations, “cults”, and metaphysical groups, for he insists that these movements
1. The dictionary (Robert & Collins) offers the following definitions: “Small group inspired by a
doctrinaire attitude”, “group of people professing the same doctrine”, or “a dissident minority
group within the established Churches or religions whose opinion is often considered heretic or
erroneous.” In antiquity, it was a school of philosophy.
2. The reader wishing to find out more about this particularly well‑supported type of analysis should
consult Gest and Guyard’s 1995 parliamentary report.
10
do not involve any new theoretical or practical concepts (Dericquebourg, 1985, 2004). Such
a vision, which is more in keeping with reality, was developed by the German sociologists
Max Weber (1864‑1920) and Ernst Troeltsch (1865‑1923), and is the basis of the sociological
distinction between the Church and the sect. In Weber and Troeltsch’s view, a sect is
characterised by the exclusive nature of its composition. The authors state that the word
“Church” describes a religious organisation whose composition is, by its very nature, universal
and inclusive. Additionally, they claim that a Church is a religious body whose members
all live in a determined geographical zone, and one that has reached a compromise with
the rest of the world, not demanding a particularly intense form of religious fidelity from
its followers. Rodney Stark and William Sims Bainbridge (1987) uphold that this definition
of a Church is too vague and not of any use for sociological research. In order to provide
a more practical alternative definition, Stark and Bainbridge uphold that a “sect is a deviant
religious organisation with traditional beliefs and practices.” From a sociological point of
view, they define the word “Church” as a “conventional religious organisation.” This way
of thinking distinguishes itself radically from the usual typological method for classifying
religious groups in the categories “sects” or “churches.” Stark and Bainbridge’s theory
only retains one variable: tension with the socio‑cultural milieu. The latter allows us to
establish a clear line of variation on which religious groups can be placed according to their
degree of tension with the social milieu (see Table 1). This theory allows us to cast a more
qualified eye on these religious groups, whom we sometimes label “sects” too easily.
According to the authors, the entity that is the Church stands for a religious group that
accepts the socio‑cultural milieu as well as the political and economical environment. The
Church makes compromises with society as a whole, whereas the sect is a religious group
that is radically separate from the rest of society. The concept of “tension” with the social
environment resembles a sub‑cultural deviance whose three main dimensions are difference,
antagonism and separation. Throughout their work, the authors suggest a “relationships”
hierarchy that characterises the position of religious groups depending on the degree of
relationship with society concerned.
Table 1. “Tension” scales
Level of tension
Low
Moderate
Rather high
High
Very high
Extreme
Example of religious groups
– Protestant Episcopal Church
– United Church of Christ
– American Lutheran Church
– American Baptist Church
– Southern Baptist Convention
– Lutheran Church
– Church of the Nazarene
– Seventh Day Adventists
‑ Certain pentecostal groups
‑ Amish/Mennonite‑
– polygamous Mormons
– Jehovah’s Witnesses
In other words, above all the sect is characterised by the huge tension between sects and
their social environments (i.e. difference, antagonism and separation), in that members of
a sect are unfairly discriminated against. However, the group can compensate them for this
by explaining that they will later be wealthy, or by awarding them a positive social identity.
11
After a certain amount of time, the most devout members will have succeeded both within
the group and in the outside world. They will be wealthy, and they will have friends from outside
the group. Finally, the authors maintain that the more the members of a sect are favoured
either socially or materially, the more they will seek weaker relations with their social
environment. Primarily, these weak links allow them to be able to enjoy their situation and their
assets in the same way as their peers, such as people who do not belong to their movement.
Few authors offer a contextual vision of this problem. Thus Monroy and Fournier (1999)
show us the value of a systematic approach to the drift towards sects, reminding us that
rigorous examination of the doctrine (that has taken the heat out of the debate) as well as
the history of inter‑group relations are essential prerequisites of any study aspiring towards
objectivity. As far as we are concerned here, that point of view that explores the interaction
between discourse and the reactions this discourse may trigger in the surrounding environment
is without a doubt the most suitable means through which to deal with the complexity of
social phenomena. This perspective is apparent in our research here.
Belonging to a “sect”, or social deviance?
Reacting to a television programme about the scouting community aired by a major French
channel, a young man responded to the bias of reader’s letters sent into a television magazine
in the following manner:
I cannot accept scouts being considered a wholly separate sect. As a former scout myself, I
find such a suggestion inappropriate and improper. The scouts are a group of people seeking
to bond with nature and experience highlights together as though they were a kind of colony. The
programme went on to compare scouts to withdrawn people. However, I do not consider myself,
or my friends to be withdrawn. I party just as much as everyone else and I express my views of
the world. Therefore I do not believe it possible for the scout movement to be considered a sect.
To the opponents of sects, everything becomes one: scouts, psychotherapy circles,
vegetarians, etc. This scenario, among many others, highlights the semiological complexity
with which any researcher interested in the classification of sects can be confronted. It is
also a good indicator of how the individual can be perceived by other people outside the
group as being “outside norms”, while simultaneously considering themselves to largely
conform to the general principles and normative behavioural patterns of society. It is
impossible to disassociate an understanding of this phenomenon from that of the concept of
deviance and its main definitions and sociological approaches. According to authors from
the Chicago school, deviance describes how a person or group distances themselves from
the dominant norm, and it creates a reaction from society or from a considerable section
of society. The strength of this reaction varies to different degrees wherever there is
straightforward disapproval. This calls the legitimacy of deviance, or the manner in which
the group is treated by those outside it, into question.1
1. Sociologists at the University of Chicago claim that transgression and the parties involved in
transgression, crimes and offences are fundamentally deviant and officially recognised as such.
The social system is considered inappropriate, and does not offer perspectives which take the
particularities of these deviant entities into account. In other words, the Chicago school denounces
the absence of any effort on the part of the wider community to make changes within the population
as they did when these deviant phenomena first arose.
12
The authors claim to represent the inter‑actionist approach, and Mead (1963), Becker
(1963), and in particular Merton (1938), dispute such an idea, believing it to be too
mechanistic. They stipulate that these phenomena originate from social inequality. For their
part, social inequalities have their origins in stigmatisation, and the labels associated with
people who cannot integrate. In many cases, despite an effort to adapt to prevailing norms,
individuals or groups are still rejected. Here, everything happens as if the cleavage perceived
at the beginning was maintained regardless of the social desirability of their behavior.
According to Becker, deviance is not strictly linked to the nature of the offence committed,
but is primarily the result of a social process (1963). Thus, anyone categorised as such and
such by such and such a group (or by some of its members) is considered to be socially
deviant in relation to the current norms. Deviance is therefore considered as “the product
of a settlement reached between a social group and an individual who, in the eyes of that
group, has transgressed a norm”1. In other words, marginality and deviance are not in
themselves categories, but instead the products of the definitions and qualities that individuals
and institutions assign one another. In this sense neither conforming, nor being deviant are
related to objective situations, but rather to points of view, and these points of view are the
starting points for critical opinions towards a way of behaving. In this framework as in the
majority of modern societies, law and judicial authority have a major role to play. It is
fitting that the law produces definitions and thus characterisations, “typical characteristics”,
and demarcations of the boundary between “within a group” (belonging, identity) and
“outside of a group” (exclusion, otherness). The way in which moral standards are dealt
with by judges thus appears to be a favoured position from which to study the constitution
from a moral point of view, and tends to recognise the existence of normality and deviance.
From religious affirmation to the need for social
and moral integration
To the members of sects, the relationship between good and evil, the acceptable and the
unacceptable, and the moral and the immoral is often the subject of concern and dispute.
To deal with the group which particularly interests us here, that is to say Jehovah’s Witnesses
(an apocalyptic and millenarian movement), the issue of blood transfusion, one often
recounted by the vast majority of the media, is among those which shock public opinion
the most. To some, the right to blood transfusions is unquestionable, while to others it is
inadmissible. The dilemma is probably presented more in terms of the strict application of
a “religious” dogma than in terms of the social intelligibility of such a principle (see Garey,
1999). In addition, the Pope’s repeated refusal to recommend that men use condoms, be
they catholic or not, and adhered to by a significant majority of Catholics, doubtlessly does
not have the same effect on our image of Catholics. From which point of view do we speak
of transgression or intolerable acts? The two scenarios reflect the adoption of dogmatic
standpoints located at the centre of a philosophical and religious belief system and seem to
be of significant importance. These standpoints towards issues that many people would
consider fundamental to “saving people’s lives” can make those who neither belong to the
1. The journalist Alain Woodrow says in his book The new sects (1977): “The anathema must be
handled with care, for it is always tempting to classify deviance as all that does not fit into our
little personal orthodoxies, while at the same time forgetting that all Churches started out as sects
and that every sect tends to describe itself as a Church.”
13
religious cult of Jehovah’s Witnesses, nor the group of practising Catholics think that these
movements are the obvious proof of an insensitivity towards the fundamental principles of
life, and encourage distrust of the principles of universal morality. Referring to psycho
‑sociological theories related to the processes of categorisation, it is easy to understand that
that can be a source of stigmatisation and differentiation between groups. It seems to go
without saying that socio‑moral judgements often call for a multiplicity of references that
can sometimes contradict one another. As Durkheim claims in his essays on moral education,
“every society has the moral standards it deserves” (1925, p.74). Shewder’s work defending
moral relativism also shows us the importance of socialist‑leaning contexts to the definition
and affirmation of socio‑moral guidelines (1990).
Identity issues as vehicles of moral judgement
We have known since Tajfel (1972) that the individual spontaneously seeks to attain and
then preserve a positive social identity, and that the game of belonging to groups helps
“serve” this cause. Moreover, the articulation of the links between the individual and the
groups to which he belongs was first seen as being the opposition between the personal and
the social (Tajfel & Turner, 1979). The way in which we portray ourselves to others depends
on what message we wish to convey during this interaction (Goffman, 1959). Steel and
Aronson (1995) showed that the people who are most susceptible to social influences are
those who belong to the weakest groups with the least power. For all that, can we see sects
as being weak groups without much power?
Others claim that people are more inclined to resist these influences if they are conscious
of what other people expect of them. As regards these so‑called “sects”, according to
Dericquebourg the quest for recognition is variable. The author spends a lot of time on a
whole series of studies about religious minorities that are most often sectarian in nature,
notably Jehovah’s Witnesses. In his view, the latter have not concerned themselves much
with the quest for recognition over the last few years.
However, the author recently notes a certain change in this point of view, brought about
by attacks on Jehovah’s Witnesses from opponents of sects in recent times that have caused
them to make an effort to improve their image. They aim to improve their image by
emphasising their humanitarian work for the victims of Nazism, and explaining the medical
reasons for their rejection of blood transfusions more clearly (Dericquebourg, 1999). It is
mainly for this reason that we are using the case of Jehovah’s Witnesses – in order to analyse
their methods of socio‑moral judgement compared with a population of practising Catholics
seen as being more socially accepted and better protected.
Moral judgement and the choice of a model of analysis
The theoretical approaches to moral judgement are various, and do not always complement
one another. Durkheim has a very relativist attitude towards moral standards. In his view,
the existence of one set of moral standards for all does not make sense, in that the constraints
and interests of one group of people do not always correspond to those of another. Of interest
to us here is the ability to prove the existence of links between identity processes, on the
one hand through the need for recognition, and on the other, the brand of socio‑moral
judgement regarding the realities of society, be they serious or not. Indeed, it is important
14
to consider some of the main approaches to socio‑moral judgement that can help us here,
starting with the approach dealt with in Piaget’s work. One of the many studies that Piaget
has carried out concerns children’s moral judgement. In this way, the concept of moral
judgement is approached from a developmental psychology viewpoint, particularly tackling
the evolution of the processes that lead to our making a “moral” judgement. One of Piaget’s
first books dealt with this subject (Children’s moral judgement, 1932), and his theories
concerning the stages of cognitive development have influenced numerous authors, including
Kholberg (1972), who supports the idea of a standard development, or a universal system
of moral reasoning. On this basis, the author develops a conception of morality that
emanates, along with cognitive development, both from exceeding our obligations and from
egocentrism. It also has its origins in rules and convention, in order to bring about the
cognitive management of major universal principles. However, such a “developmentalist”
and universal conception has attracted substantial criticism (Shweder, 1982; Emler, 1987).
The main criticisms include:
1. The role assigned to communication and a sociable atmosphere in developing morality.
Both theorists of social learning and development and communication anthropologists
such as Shweder dispute the ontological nature of moral values, instead attributing their
acquisition to sociable atmospheres.
2. The one‑dimensional nature of the values system. According to Kohlberg, moral values
are not connected to any other system of values, with conventional values being to some
extent sub‑moral, from which the adolescent must extract those that are of universal
significance. To others, moral values are nothing but a value system governed by certain
principles. Other value systems can be governed by different principles, and thus give
rise to other types of evaluation. In particular, this is the view of Turiel and Nucci
(Turiel, 1983; Nucci, 1981), and we will deal with it more closely later.
Hogan (1975) emphasises that the different theorisations on offer regarding moral
psychology do not take the multidimensional nature of moral judgement into account. The
various criticisms have given rise to new ways of thinking. Of particular relevance here is
the work of Buss (1979), which, solely through constructivist approaches, stipulates that
moral principles do not take all the different sources of change or the continually changing
nature of social conditions into consideration. In accordance with those principles of dialectic
thought that allow a better reaction to change, Buss speculates that the individual takes into
consideration the conflicting forces of conflict, as well as the changes it produces. This
model focuses on the impact of internal and external changes on both the practical details
and the production of moral judgements. Every attempt at analysis must therefore take the
contextual factors into account, be they social, cultural, material or ideological. In other
words, Kholberg’s approach, through which the internalisation of abstract principles contributes
to solving a moral dilemma, does not sufficiently explain the expression of moral judgements.
In the course of this research, we thus choose a multidimensional approach to moral
judgement. Adopting such an angle, our approach includes premises put forward by Emler
(1987), who supports a socio‑representational approach to moral judgement including: a)
taking cognitive content rather than just cognitive structure into account; b) the importance
of communication processes; c) insisting on the social nature of acquaintance or knowledge;
d) the significance of social factors in bringing about changes in social acquaintance.
These different characteristics give us more reason to talk about strategies of moral
positioning than about the expression of an internalisation of values. Turiel’s tripartite model
seems the more useful to us in terms of studying the relationships between processes of
15
socio‑moral judgement, people’s identities, and their relationship to the social context. The
author was able to point out many examples of his subjects making a distinction between
different moral fields, and that of children from the age of four (see Tostain, 1999a). In
fact, the latter takes the following three sets of values into account:
1. Moral values: In a Kantian manner, by their very nature such values aspire towards
universality. They are the fundamental guidelines which impose themselves upon us,
and are compulsory and unchangeable (it is impossible to conceive of a society which
would advocate transgressing them). They concern, for example, respecting life, or not
encouraging the suffering of others. Thus moral values encompass all behavioural
patterns in which evaluation is compulsory, objective, universal and can be generalised.
2. Conventional values: These refer to every individual pattern of behaviour relating to a
collective or social convention, or that can maintain a link of conformity between a
person and a system of socially stable referents. Such values allow a social group to
function, and the main way in which they differ from moral values is that they can be
modified and consequently cannot be generalised to apply to all sections of humanity.
They can also refer to formal or written convention (such as laws, internal rules, etc.)
or tacit convention (uses which are made apparent by social transgression). They
concern, for example, respecting the Highway Code, a dress code, or rules of etiquette
or politeness during social interaction. It should be noted that any moral rule has
repercussions at the conventional level. There is no reciprocity, which justifies the
distinction between the two domains.
3. Personal values: These refer to actions which do not involve either of the two previous
sets of values. They include free will of the individual, and are the expression of our
individual freedom. If Mr. Dupont gets up at four o’clock in the morning to do yoga,
or if Madame Lise never gets on a boat out of superstition, in both cases, this only
concerns the interested parties and has nothing to do with anyone else. Everyone is free
to decide their own actions wherever they do not involve prejudice towards others, either
materially or morally. Personal values therefore refer to all behavioural patterns that do
not answer to a framework of social referents or specific norms, but have their origins
in individual decisions.
On the basis of this distinction, authors have recently tried to reveal the determining
socio‑cognitive factors that underlie ways of judging behaviour relative to these three types
of values (Abdellaoui, Blatier & Beauvois, 1996; Abdellaoui & Pittolo, 2000). Thus it has
been made clear, with the help of the Hierarchy of Socio‑moral Values (HSV), that
transgressions are the result of judgements that can be analysed in a number of ways. In
fact, socio‑moral judgement can be characterised by a simple evaluation – that is to say,
through the affirmation of a more or less positive value to behavioural patterns or acts that
are typical or atypical, rare or frequent, or acceptable or unacceptable. It can also relate
to more subtle aspects, which may be characterised by the conjunction of two or even several
estimates gathered from sub‑scales. For this reason, the different characteristics of the
judgements that are apparent here are not always interdependent. Thus the degrees of
tolerance or strictness shown towards moral transgressions do not necessarily depend on
the degrees of tolerance or strictness shown towards conventional transgressions. In other
words, considering the judgements of the transgressions of such and such a person is only
worthwhile if we take into account the nature of the set of values affected by those
transgressing actions that have been the object of a judgment, as well as the type of evaluative
process that constitutes a judgement. Thus we put together our pronouncement from a
multidimensional angle, using Turiel’s model as a starting point.
16
Questioning and objectives
Here we seek to shed some light on various mechanisms relating to the socio‑moral
judgements made towards a group of practising religious people described as “deviant” and
stigmatised, compared with one that is described as “non‑deviant” and which is markedly
less stigmatised, if it is not stigmatised at all. More specifically, we wish to find out the
nature of the judgements made by the faithful regarding both social or moral transgressions
and the transgressors themselves. We will attempt to answer the following three questions:
1. Does the dominant social and media reputation in our society concern the reality of the
rigid nature of sectarian organisations and those who belong to them, or does it concern
the reality of the impervious nature of the faithful and their distance from other social
groups and which – assuming this is true – can be verified by the way in which acts of
socio‑moral transgression are judged?
2. As a result of this, may the psychological and psycho‑sociological functioning of the
faithful depend upon the context of integration as well as its social significance, even
beyond the act of belonging to an organisation described as sectarian and thus
threatened?
3. Finally, is it scientifically possible to claim that the way in which members of such a
type of organisation behave (from a socio‑cognitive point of view) can either vary or
not, depending on the strength of the feeling of legitimacy towards their social position?
Here we attempt to put forward some responses to these issues, by means of a comparison
between Jehovah’s Witnesses’ various methods of socio‑moral judgement (Jehovah’s Witnesses
are a religious group that is seen as sectarian, and thus threatened by the majority religious
group – practising Catholics). The main objective of this exploratory research is not so
much an attempt to characterise sectarian groups as an attempt to reach a better understanding
of the goings‑on within stigmatised religious groups, as far as their socio‑moral judgements
compared with those of other groups of individuals are concerned. It takes into account
their relationships with the social environment as a whole. These are more or less structural
and favourable in nature. In other words, based on an analysis of the methods of socio‑moral
judgement, we seek to shed light upon the impact that social characteristics associated with
religious belonging have on methods of socio‑moral judgement, by means of comparing the
behaviour of a “sectarian” and “non‑sectarian” religious group. The main interest of such
a comparative approach essentially lies in the stigmatised or non‑stigmatised nature of the
groups, but mainly in the fact that one of the groups studied is seen as “not joining in”,
insofar as they see the world differently and function in a rigid manner. In contrast, however,
the other group in our study was instead considered to be integrated and non‑rigid.
Methodology
1. The make‑up of the study
We questioned four groups of people who both come from and live in Normandy. Among
these, there is a sectarian group (42 Jehovah’s Witnesses), a socially‑accepted religious
group (45 practising Catholics), and a non‑religious group (46 chess players). The latter
are included so as to ensure that the study includes non‑stigmatised groups too (47 subjects).
To ensure it includes an “aggregate” dimension, we questioned individuals from across the
17
entire social spectrum who do not belong to any specific group in particular. The people
who make up this last group all claim to be both atheists and distanced from any religious
context. As a consequence, during the analysis, this subsequently allows us to discount the
roles of belonging to a group, the religious or non‑religious nature of that group, and also
the stigmatisation or non‑stigmatisation of that group.
Forty‑five people from each group were questioned, giving a total number of 180
subjects. All were male and between the ages of 19 and 45 (average age = 29.3). The
Hierarchy of Socio‑moral Values (HSV) was administered individually by a male researcher
who claimed he was studying the way in which people perceive certain occurrences that
can happen in everyday life.
2. Recording socio‑moral judgements
In order to record socio‑moral judgements, we devised a socio‑moral judgement scale that
is validated by the general population and inspired by the same principles as the scale of
socio‑moral judgments devised by Abdellaoui, Blatier and Beauvois (1996) To be more
specific, the scale used for this research consists of 6 additional items (two of which are
sets of values), put together by asking questions dealing with subjects in terms of transgression
(failure to respect a social or moral value), or behaviour of an atypical nature (the expression
of a personal value). Thus it contains 18 items, each of which concerns the action of one
individual, and relates to one of the three types of transgression or atypical behaviour:
moral, conventional and personal. The subject must give three types of judgement on each
item. In fact, he is asked to judge the items according to each of the sub‑scales (given in
the Likert format, in scales of 7 points). These sub‑scales deal with the seriousness of
transgression or atypical behaviour, how excusable it is, and the possibility that the
transgressor will eventually be rejected by society.
An example of moral transgression
So as to put the political powers‑that‑be under pressure, Alain, a member of a religious
group, explodes a bomb on the Parisian Underground.
An example of conventional transgression
Cédric, a newly‑recruited journalist, addresses government ministers without politess
during interviews.
An example of personal, atypical behaviour
So as to wash his socks, Marc keeps them on his feet while taking a shower.
For each of the 18 items, presented in the form of a notebook, we include three sub‑scales
(seriousness, how excusable an action is, and rejection). The questions are formulated in
the following manner:
What the person is doing is:
Extremely serious 0__1__2__3__4__5__6 Not at all serious
To what extent is their behaviour excusable:
Completely 0__1__2__3__4__5__6 Completely
inexcusable excusable
The person should:
Definitely be 0__1__2__3__4__5__6 Definitely not
rejected rejected
18
Carried out by means of posting out individual copies of the questionnaire, people filled
in the notebooks anonymously themselves. Taking the dependent variables into account, we
calculate the following initial results from the raw data:
– An overall score of raw judgements corresponding to the total number of answers across
the whole spectrum of 18 items and scales (from 0 to 252).
– A score specific to each of the three sets of values characterising the behavioural patterns
(from 0 to 108).
– A score specific to each of the different scales: seriousness, whether or not the action
is excusable, and rejection by society.
Secondly, we also work out a tolerance rating which is calculated on the basis of various
raw data that were collected earlier. Other ratings can be calculated, such as an individualism
rating, an exclusion rating, but here just the tolerance rating is sufficient for our research.
The measure of tolerance allows us to work out whether the person would be excused
and thus not rejected at all wherever the seriousness of their transgression or atypical
behaviour is noted by those questioned. This dimension of tolerance can be established
from a simple rating corresponding to the difference between evaluating the seriousness of
the action in question and evaluating whether it is excusable or not, and whether it would
lead to a rejection (of the transgressor in question). The larger the difference between these
two evaluations, the higher the tolerance rating will be. With an evaluation of the act of
transgression and two evaluations of the person, we choose to balance the indexed score by
multiplying the evaluation of seriousness by two. The tolerance rating will be calculated by
the following formula: 2*S – (E + R). Thus theoretically this score will fluctuate around
zero, and its positive nature will reflect the level of tolerance. Thus we can obtain a general
rating of tolerance and three ratings of specific tolerance (individual tolerance, conventional
tolerance and moral tolerance).
Our hypotheses
– According to the raw data, compared to Catholics and more generally the whole spectrum
of groups studied, Jehovah’s Witnesses are less categorical in their ratings of transgression
(Hypothesis 1).
– Caught up in a spiral of having to conform to their own systems of belonging and values,
and thus having to risk being rejected by the social environment as a whole if neither
of these are respected, Jehovah’s Witnesses make judgements similar to those of practising
Catholics. Both groups prove that tolerance exists, clearly making the distinction between
rejecting acts of conventional transgression and not rejecting their protagonists.
Consequently, we expect these religious groups not to differ from one another in terms
of conventional tolerance, and we expect both of them to display a superior level of
tolerance towards conventional transgression than non‑religious groups (Hypothesis 2).
– While not rejecting the transgressors, both Jehovah’s Witnesses and practising Catholics
are opposed to acts which transgress conventional values, and thus they belong to the
current social system. However, we know that Jehovah’s Witnesses are encouraged not
to judge people – they condemn actions themselves, though not the sinner, who can
repent. In other words, and more specific to moral or “universal” values, compared
with other groups (including practising Catholics), they are more relativist, and are
more voluntarily aware of the need to recognise the seriousness of transgressing moral
values. At the same time, Jehovah’s Witnesses respect the transgressor and allow him
19
or her to remain within the system. Tolerance judgments regarding the transgressor
become more serious the more serious the act of transgression. Consequently, we expect
Jehovah’s Witnesses to display more moral tolerance compared with the whole spectrum
of other groups, but compared with Catholics in particular (Hypothesis 3).
Results and discussion concerning the characteristics
of the socio‑moral values scale of judgement
Before commenting on the results as far as each of our hypotheses are concerned, we should
ascertain whether the scale used reveals the same principles as those that revealed themselves
during the validation phase. Analysis of the results involves the fulfilment of these psychometric
conditions (Abdellaoui, Beauvois and Blatier, 1996). It is about finding out whether these
principles are brought out in everyone who took part in the study and whether there are
distinctions between the three sets of values, as well as whether there is a significant
difference between the “seriousness” and “excusable or inexcusable” sub‑scales on the one
hand, and the “avoidance” sub‑scale on the other.
Table 2. Means of judgement by typicality of the values (ind/conv/mor) and target group*
Serious →
Excusable →
Reject →
5.18
5.17
5.18
3.05 0.34 4.32
2.83 0.47 4.75
4.18 1.1. 5.14
Mor.
Conv.
chess players
Ind.
Mor.
Conv.
Ind.
Jehovah
Witnesses
Mor.
Conv.
Ind.
Under scale ▼
Catholic
worshipers
Mor.
Ind.
Values ____ ►
Conv.
different
background
individuals
2.67 0.46 5.02 3.50 0.25 4.76 2.67 0.32
2.35 0.77 4.98 3.49 0.78 4.89 2.58 0.50
4.11 2.07 5.52 5.03 2.77 4.83 3.68 1.23
* The higher the score, the higher the judgments are less severe
Table 3. Comparison between means on under scales
Comparison
Type of values
Serious vs excusable
Serious_excusable
Vs reject
SC
25227.17
3.02
ddl
2
1
CM
12613.58
3.02
F
1833.61
1.38
Probability
0.000***
0.24
1995.26
1
1995.26
296.44
0.000***
*** significant for p < .001
As Table 3 shows, every group of subjects managed to identify the three different sets
of values, seeing as the study of variance reveals an effect that is certainly an indicator of
the type of item (F=1833.61; p<.000). By contrast, we note that for all groups and for
all types of values, the “seriousness” and “excusable or inexcusable” sub‑scales bring out
very similar scores, because the difference is insignificant (F=1.38; p=0.24), while the
“avoidance” sub‑scale gives rise to markedly different scores, which bear witness to a
greater lenience (F=296.44; p<.000). These results point in the same direction as those
already obtained by several previous studies (Abdellaoui, Blatier & Beauvois, 1996;
Abdellaoui, 1999; Abdellaoui & Pittolo, 2000).
20
Regarding raw judgments and the influence of belonging to a group
Table 4. Mean of judgment by target group
Judgments scores*
different background
individuals
Catholic worshipers
Jehovah Witnesses
chess players
means
SD
3.06
0.039
3.02
3.48
2.83
0.518
0.435
0.671
* The higher the score, the higher the judgments are less severe
Table 5. Differences between Jehovah’s Witnesses and the other groups
Comparison
Groups
JW vs different backgrounds
individuals +catholics +chess players
JW vs Catholics
Groups X values
SC
558.35
ddl
3
CM
186.12
F
significance level
7.65
0.000***
487.41
1
487.41
20.04
0.000***
266.27
258.75
1
6
266.47
43.12
10.37
6.27
0.002**
0.000**
As far as the scores for raw judgments are concerned, we notice the significant influence
of belonging to a group (F=7.65; p=0.0001). In clearer terms, the analysis of variance
shows us that Jehovah’s Witnesses are significantly different from other groups of people
(F=20.04; p=0.000). Through an analysis of the scores for raw judgements, it becomes
apparent that groups do not react in the same manner, depending on which set of values
the transgression refers to. If we compare Jehovah’s Witnesses with other groups, or
Jehovah’s Witnesses with Catholics, the effects recorded appear to be of importance as far as
the set of conventional values is concerned (see the above table 4). Jehovah’s Witnesses make
a less harsh raw judgement than the other groups, which thus confirms our first hypothesis.
* The higher the score, the higher the subjects tolerate the transgressors
Graph 1. Means of conventional and moral tolerances by target group*
21
The analysis of comparisons between one group and another reveal that Jehovah’s
Witnesses display a superior level of conventional tolerance than isolated individuals
(t=2.21; p<0.01) and chess players (t=–1.91; p=0.03), but this does not appear to be
of any significant importance when compared with practising Catholics (t=1.20; p=0.11).
Thus this hypothesis cannot be verified by comparing Jehovah’s Witnesses with other
non‑religious groups. More generally, the analysis reveals a marked difference in levels of
conventional tolerance between religious and non‑religious groups (F[6,168]=1.81; p=0.04).
Thus Hypothesis 2 has been proven.
As far as our third hypothesis is concerned, let us remind ourselves that this hypothesis
anticipates a superior level of moral tolerance among Jehovah’s Witnesses than the other
groups, including their religious counterparts, the Catholics. The analysis of the different
results reveals a marked difference: F=14.02; p<0.0001. Now, testing the comparisons
between groups, taken two at a time, we get the following results:
Table 6. Comparisons between JW and the other groups
Comparison
JW vs Indiv.
JW vs Catholics
JW vs Chess players
d
‑2.15
‑1.13
‑1.98
dcal
‑1.46
‑0.55
‑1.13
t Student
‑6.93
‑2.65
‑5.39
ddl
84
84
84
significance level
0.000***
0.005**
0.000***
** significant for p < .05
*** significant for p < .001
As with conventional tolerance (see the previous paragraph), here we see that Jehovah’s
Witnesses differ significantly from the chess players and other groups of individuals.
However contrary to the case of conventional tolerance, it is apparent that moral tolerance
among Jehovah’s Witnesses (t=– 2.65; p<0.005) is significantly higher than it is among
Catholics. Therefore, here Jehovah’s Witnesses are displaying moral tolerance that is higher
than that of all other groups. As a consequence, this confirms our hypothesis.
Discussion
To summarize, the scale employed reveals the same tendencies as those observed at the time
of its validation at the heart of the general population. If we compare the four chosen groups
of subjects, the results show that Jehovah’s Witnesses display a superior level of moral
tolerance only to those of the other groups that are non‑religious. Compared to non‑believers,
believers appear here to be more tolerant of transgressions relating to a set of social
conventions. On the other hand, as far as sets of universal and trans‑conventional moral
values are concerned, Jehovah’s Witnesses obtain moral tolerance scores that are significantly
higher than those recorded by the other three groups.
The interest in analysing methods of socio‑moral judgment by means of this kind of
scale lies in not simply being content with the sheer range of raw judgements concerning
transgression or the transgressors. This is only possible when the whole population is able
to distinguish between the three sets of values, as this study shows. Each one of these sets
reveals different characteristics as far as the nature and intensity of the issues they refer to
are concerned. Firstly, the results of this comparative research reveal differences at the raw
judgment level. That is to say, wherever all the judgements are included, regardless of the
type of values that the transgressions or the type of sub‑scale refer to. Jehovah’s Witnesses
22
proved to be more positive in their raw judgements compared to the other groups studied.
Among the Jehovah’s Witnesses, there was a general propensity to show more indulgence,
more so even than the groups of practising Catholics. Thus the religious variable cannot
explain this difference in a satisfactory manner. It is possible to think that this result
strengthens Stark and Bainbridge’s theory, which takes tension with the socio‑cultural milieu
as its central theme. In fact, according to them it is on such a basis that is possible to
distinguish between the various religious groups (see Table 1). Let us recall that according
to these authors, the entity that is the “Church” represents a religious group that accepts the
socio‑cultural milieu and the political and economic environment, while the sect is a religious
group that, in rejecting the norms and values of that same milieu, is thus rejected by it itself.
Upon refining our analysis to the particular degree of tolerance for each of the sets of
values, we note that Jehovah’s Witnesses show the transgressor more respect than other
groups do. This assessment is certainly valid if we take the degree of moral tolerance as
the example, but it must nevertheless be moderated, because when compared with practising
Catholics, the differences in scores for conventional tolerance are not great enough to be
considered significant. In other words, we have seen how the level of tolerance shown
towards conventional actions is similar among both religious groups, which may be an
indicator of a will to come to a compromise with the social system, and thus, in a certain
way, a will to belong to it, despite the divisions between the two conflicting, so‑called
“religious” value systems.1 This was theorized by Deconchy during his work on religious
orthodoxy (1971, 1980). To put it another way, it is also useful to point out that Jehovah’s
Witnesses have recognised their organisation as a Church on several occasions, in the same
way that Judaism, Christianity and Islam are recognised as Churches. On the other hand,
as far as the most serious actions are concerned (those that endanger human life), Jehovah’s
Witnesses believe certain acts of transgression to be serious and inexcusable, while at the
same time not rejecting those who carry them out. This is a significantly more tolerant way
of behaving compared with practising Catholics. Through this assessment, we can legitimately
think that protecting those who transgress moral values is equivalent to protecting those
who could be systematically, severely, and perpetually rejected. People are more protective
towards those who transgress moral values than they are towards those who are systematically,
severely and perpetually rejected. For religious people, being close to the stigmatised, those
in difficulty, and the guilty constitutes an opportunity to show oneself to be a defender of
humankind, but it is especially a sign of a distinct difference between judgments here on
Earth and the judgment of God.
To conclude, the results support the work of Stark and Bainbridge (1987), and show
that Catholics and Jehovah’s Witnesses both aspire towards a favourable relationship with
the social environment that surrounds them. However, being considered as deviant by the system
led Jehovah’s Witnesses to be more tolerant towards their transgressors (people should be
respected when they are far adrift) when compared to the socially accepted religious group,
namely practising Catholics. Everything happens as though there were a fluctuation between
the moral principle of condemning actions that contravene divine commandments, and the
value of Christian compassion towards sinners (which is ‘evangelical’).
At the same time, these results confirm the findings of authors such as Shweder (1982)
and Emler (1987), and point towards a determining influence of social context on the
1. According to Weber and Troelsch, what is most often considered a sect can be defined by the
impression of the schism suggested by etymology, that is to say a heretic movement opposed to the
Church (the Church predates the movement).
23
determination of moral judgements. As it was possible to show this, the impact of identity
and socio‑cultural contexts on socio‑moral judgements certainly contributes to pursuing the
research as far as the universality of moral values (Tostain, 1999b). In particular, it seems
that in this way we could prove the importance of belonging to a particular group with its
own set of values in determining socio‑moral judgements. We can also prove that belonging
to a religious group does not fully explain certain differences concerning the acceptance or
rejection of transgressions or transgressors. Here, we first of all noted that belonging to a
religious group gave rise to judgements regarding transgressions and their perpetrators that
differed from those of people from any background, or from a reference group, or from
non‑religious groups (the chess players). It certainly seems that it is not just through the
act of belonging to the same group that we noticed that the revealing of links between
belonging to a group and moral judgement requires calling upon more subtle indicators than
raw data (upon which our hypotheses were based). Thus, by studying signs such as overall
tolerance and the differentiation of sets of values (following Turiel’s model), it becomes
possible to reveal the relationship between the type of judgments produced regarding acts
of transgression and the transgressor on the one hand, and certain individual or group
characteristics or identity strategies on the other. Our findings also reveal a link between
the work of Bègue and Morin (1998) regarding the influence of identification mechanisms
on a more or less pronounced value and observation system towards certain moral attitudes.
We postulate that these characteristics of an identity (or characteristics of an identifying
nature) probably influence the views that group members have of their social and human
environments, and the way in which rules, values and responsibilities must be appreciated.
As far as we are concerned, it is likely that this method of appreciation responds more to
identity issues and being positioned in the centre of a milieu than it does philosophical,
religious logic. The main characteristic of the latter is that it is not temporal in nature, and
it is unaffected by social and political circumstances.
This type of research concurs with that of Emler (1987) and Hamilton (1983), which
was among the first to study in more detail the link between social representations, social
and identity‑related references, and moral references. To us, it is important to point out
that this perspective is tackled relatively rarely, for studies are often either too determinist
or too psychological in nature. Plus, as Tostain (1999a) emphasises in his excellent question
paper on moral judgement:
What these studies often definitively lack is a psycho‑social approach. First of all, such an
approach would allow us to take into account the role of concrete situations – concrete situations
in which the subjects are engaged and make such and such a decision, either developing or not
developing such and such a moral behavioural pattern. This psycho‑social approach would then
allow us to move beyond the huge dichotomy between universalism on the one hand, and
relativism or “culturalism” on the other (p. 240).
Through the way in which minority and majority religious groups confront one another
in our society, the angle of the study sheds light on the relationships that exist between their
integration strategies or their degree of recognition in society, and the perception that they
have of social and moral transgressions, and their authors can doubtlessly enlighten us about
issues that are just as significant as those regarding socialisation, citizenship and respect
for the “other.”
24
Când gradul de toleranţă ne vorbeşte despre strategia identitară
a credincioşilor. Cazul catolicilor practicanţi şi al Martorilor
lui Iehova
Rezumat: În lucrarea de faţă postulăm ipoteza că grupurile religioase respinse de o religie
dominantă sunt constrânse să adopte strategii de expresie a valorilor sociomorale, cu scopul de a‑şi
stabili un loc în contextul social considerat mai degrabă ameninţător. Astfel, am studiat expresia
acestor valori în patru grupuri distincte: Martorii lui Iehova (MI), catolici, jucători de şah şi un
grup constituit prin hazard. S‑a urmărit analizarea relaţiilor dintre poziţia deviantă şi judecata
încălcărilor sociomorale. Am prezis că subiecţii aparţinând religiilor considerate „ameninţate” vor
adopta atitudini mai pozitive decât subiecţii care nu sunt ameninţaţi, fie ei religioşi sau nu. Cu toate
acestea, am concluzionat că MI ar fi la fel de severi ca şi catolicii faţă de fărădelegile sociale, dar
mai toleranţi pe plan moral. Rezultatele obţinute confirmă ipotezele noastre iniţiale şi sunt abordate
din prisma strategiilor de formare a identităţii.
Cuvinte‑cheie: sectă, judecată morală, identitate socială, identitate ameninţată, toleranţă, ortodoxie
religioasă
Quand le degré de tolérance nous parle de la stratégie
identitaire des croyants. Le cas des catholique practicants
et des Témoins de Jéhovah
Résumé: Ici, nous postulons que les groupes religieux rejetés par une religion dominante sont
contraints d’adopter des stratégies sur le plan de l’expression des valeurs sociomorales visant à se
construire une place au sein d’un contexte social plutôt menaçant. En explorant l’expression de ces
valeurs au sein de 4 groupes distincts: Témoins de Jéhovah (TJ), catholiques, joueurs d’échecs et
«tout venant», nous cherchions à analyser les relations entre une position déviante et le jugement
des transgressions sociomorales. Nous prédisions que les sujets religieux «menacés» adopteront des
jugements plus positifs que les sujets «non menacés», qu’ils soient religieux ou non. Toutefois, les
TJ seraient aussi sévères que les catholiques à propos des transgressions sociales mais plus tolérants
sur le plan moral. Les résultats confirment nos hypothèses et sont discutés à la lumière des stratégies
identitaires.
Mots‑clés: secte, jugement moral, identité sociale, menace identitaire, tolérance, orthodoxie religieuse
References
Abdellaoui, S., Pittolo, F. (2001). L’impact du statut d’expert sur la dynamique des jugements
socio‑moraux en milieu hospitalier sur la dynamique des jugements socio‑moraux. Revue
Internationale de Psychologie du Travail, 6(1‑2), 163‑175.
Abdellaoui, S., Blatier, C., Beauvois, J.L. (1996). Un outil de mesure des jugements socio‑moraux
et son utilisation dans des populations très variées. Communication orale au congrès
international de psychologie de Montréal, ADRIPS.
Abgrall, J‑M. (1996). La mécanique des sectes. Paris: Payot.
Assemblée Nationale (1996). Les sectes en France. Rapport n° 2468, fait au nom de la Commission
d’enquête sur les sectes. Paris: La documentation française. 127 p. (coll. “Documents
d’information de l’Assemblée Nationale”).
25
Beauvois, J.‑L., Joule, R.‑V. (1987). Internalité, comportement et explication du comportement.
In J.‑L. Beauvois, R.V. Joule, J.‑M. Monteil (eds.), Perspectives cognitives et conduites
sociales, vol. 1. Suisse: Delachaux & Niestlé.
Becker, H. (1963). Outsiders: Studies in the Sociology of Deviance. New York : The Free Press.
Beckford, J.A. (1985). Cult Controversies. The Societal Response to The New Religious Movements.
London and New York: Tavistock Publication.
Bègue, L., Morin, M. (1998). Pratiques sociales, religion et jugement moral: philosophies morales
implicites et attitudes de catholiques pratiquants engagés dans la lutte contre le sida. Les
cahiers internationaux de psychologie sociale, 37, 23‑44.
Bouderlique, M. (1990). Sectes, les manipulations mentales. Lyon: Chronique sociale.
Buss, A.H. (1979). A dialectical psychology. New York: Halsted Press.
Deconchy, J.‑P. (1971). L’orthodoxie religieuse. Essai de logique psycho‑sociale. Paris: Editions
ouvrières.
Deconchy J.‑P. (1980). Orthodoxie religieuse et sciences humaines. Paris‑La Haye: Mouton.
Dépret, E. (2000). Sectes et influences psychosociales. Connexions, 73, 131‑143.
Dépret, E. (2001). Sectes et manipulation mentale: débat public et analyse psychosociale. In J.‑M.
Monteil, J.‑L. Beauvois (eds.), La psychologie sociale (5): des compétences pour l’application
(195‑211). Grenoble: Presses Universitaires de Grenoble.
Dericquebourg, R. (1997). La controverse sur les sectes en France. In B. Ouellet, R. Bergeron
(eds.), Croyances et société (79‑102). Montréal‑St. Laurent: Fides (Coll. “Héritage et
Projet”, n° 59).
Dericquebourg, R. (1999). Les Témoins de Jéhovah: vers la sortie de la logique sectaire? In
F. Champion, M. Cohen (eds.), Sectes et démocratie (105‑125). Paris: Seuil.
Diet, E. (2000). Introduction à la psychanalyse de l’aliénation sectaire. Connexions, 73, 119‑129.
Durkheim, E. (1925). L’éducation morale. Paris: PUF (“Quadrige”,°142).
Ellemers, N., Van Knippenberg, A., De Vries, N.,Wilke, H. (1988). Social identification and
permeability of group boundaries. European Journal of Social Psychology, 18, 497‑513.
Emler, N. (1987). Socio‑moral development from the perspective of social representation. Journal
for the theory of Social Behavior, 17, nr. 4, 371‑388.
Festinger, L. (1954). A theory of social comparison processes. Human relation, 7, 117‑140.
Garay, A. (1999). L’activisme anti‑secte, de l’assistance à l’amalgame. Lewinston: The Edwin
Mellen Press.
Gest, A. (Pr.), Guyard, J. (Rapp.) (1995). Les sectes en France. Rapport n° 2468 de la commission
d’enquête de l’Assemblée Nationale (Coll. “Documents d’information de l’Assemblée
Nationale”).
Goffman, E. (1959). The presentation of self in everyday life. New York: Double day Anchor
Books.
Hogan, R. (1975). Moral development and the structure of personality. Extrait de D. DePalma,
J. Foley (dir.), Moral development: Current theory and research. Hillsdale, N.J.: Lawrence
Erlbaum.
Janis, I. (1982). Groupthink (2nd ed.). Boston: Houghton Mifflin.
Kohlberg, L. (1971). From is to brought: How to commit the naturalistic fallacy and get away with
the study of moral development. In T.H. Michel (ed.), Cognitive development and epistemology
(151‑235). New York: Academic Press.
Mackie D.M., Worth, L.T. (1991). Feeling good but not thinking straight: Positive mood and
persuasion. Emotion and social judgements, Oxford, J.P. Forgas (ed.), 201‑220.
Masse, L., Richardot, S., Stewart, I. (2003). Comparaison des représentations de trois formes de
groupement idéologiques: la secte, la religion et le parti politique. Psychologie & Société,
3(2), 58‑92.
Mead, G.H. (1963). L’esprit, le soi, la société. Paris: PUF.
Merton, R.K. (1938). Social Structure and Anomie. American Sociological Review, 3, 672‑682.
Monroy, M., Fournier, A. (1999). La dérive sectaire. Paris: Presses Universitaires de France.
26
Moscovici, S., Zavalloni, M. (1969). The group as polarizer of attitudes. Journal of Personality
and Social Psychology, 12, 125‑135.
Nucci, L. (1981). Conceptions of personal issues: A domain distinct from moral and societal
concepts. Child Development, 67, 114‑121.
Piaget, J. (1932). Le jugement moral chez l’enfant. Paris: PUF.
Prygotzski, N., Mullet, E. (1997). Moral judgment and aging. Revue Européenne de Psychologie
Appliquée, 47.
Richardson, J.T. (1985). The Deformation of New Religions: Impact of Societal and Organizational
factors. In James Mac Bride (ed.), Cults, Culture and The Law (163‑175). Chico: Scholars
Press.
Richardson, James T. (1991). Cult/Brainwashing cases and Freedom of religion. Journal of Church
and States, vol. 33, Winter, 55‑74.
Rolland, P. (1999). Synthèse des travaux dans Les «sectes» et le droit en France (289‑299). Francis
Messner (ed.). Paris: PUF.
Rouquette, M.‑L. (2003). Eléments pour une théorie minimale des sectes. Psychologie & Société,
3(2), 9‑22.
Shweder, R.A. (1982). Beyond self‑constructed knowledge: The study of culture and morality.
Merrill‑Palmer Quaterly, 28(1), 41‑69.
Shweder, R.A. (1990). In defence of moral realism: Reply to Gabennesch. Child Development,
61, 2060‑2067.
Stark, R., Bainbridge, W.S. (1987). A Theory of Religion. Toronto: Peter Lang.
Steele, C.M. (1988). The psychology of self‑affirmation: Sustaining the integrity of the self.
Advances in experimental social psychology, San Diego, CA: Academic Press, 21, 261‑302.
Steele, C.M., Aronson J. (1995). Forthcoming. “Stereotype Vulnerability and the Intellectual Test
Performance of African‑Americans”. Journal of Personality and Social Psychology.
Tajfel, H. (1972). Differentiation between social groups: Studies in the social psychology of
inter‑group relations. London: Academic Press.
Tajfel, H., Turner, J.C. (1979). An integrative theory of inter‑group conflict. In W.G. Austin, S.
Worchel (eds.), The Social Psychology of Inter‑group Relations. Monterey: Brooks/Cole.
Tostain, M. (1999a). Psychologie, morale et culture. L’évolution de la morale de l’enfance à l’âge
adulte. Presses Universitaires de Grenoble (Coll. “Vies sociales”).
Tostain, M. (1999b). La morale est‑elle universelle? Les alternatives actuelles au modèle rationaliste
de Kohlberg. In W. Doise, N. Dubois, J.‑L. Beauvois (eds.), La psychologie sociale: la
construction sociale de la personne, 4. Grenoble: PUG.
Troelsch, E. (1912). Gesemmelte Werke. Tübingen: J.C.B. Mohr.
Turiel, E. (1983). The development of social knowledge: Morality and convention. Cambridge:
Cambridge University Press
Weber M. (1996). Sociologie de la religion. Réédition dans la bibliothèque des sciences humaines.
Paris: Gallimard.
Woodrow, A. (1977). Les nouvelles sectes. Paris: Éditions du Seuil.
Cornelia Măirean1, Maria Nicoleta Turliuc2
Diferenţe interindividuale cu privire la percepţia sinelui
şi a lumii în contextul stresului traumatic: rolul mediator
al copingului emoţional
Rezumat: Scopul cercetării de faţă este cel de a investiga relaţia dintre trăsăturile de personalitate
şi credinţele despre sine şi lume consecutive experimentării traumei secundare în funcţie de efectul
de mediere al strategiilor de coping. De asemenea, ne propunem să explorăm rolul mediator al
copingului în cadrul relaţiei dintre personalitate şi credinţe. Un total de 131 de cadre medicale au
participat la studiu. Acestea au completat scale de evaluare a trăsăturilor de personalitate, stilurilor
de coping şi credinţelor despre sine şi lume. Rezultatele au subliniat importanţa trăsăturilor de
personalitate ca predictori ai convingerilor disfuncţionale. De asemenea, analiza de regresie a arătat
că reinterpretarea pozitivă a situaţiei mediază relaţia dintre trăsăturile de personalitate şi credinţele
personale. Rezultatele sugerează că reinterpretarea pozitivă poate fi deosebit de importantă pentru
sănătatea mentală şi pentru prevenirea simptomatologiei posttraumatice.
Cuvinte‑cheie: personalitate, credinţe cognitive, stres, coping
Introducere
În mod inerent, expunerea la suferinţa celor din jur nu ne lasă indiferenţi. Pe parcursul
ultimilor 20 de ani, cercetarea traumei şi‑a schimbat direcţia de interes dinspre victimele
directe ale evenimentului traumatic spre cei expuşi indirect unor astfel de evenimente, în
special cei care intervin pentru a ajuta aceste victime. Interesul pentru acest domeniu derivă
şi din faptul că, potrivit datelor empirice, incidenţa simptomelor stresului traumatic la
persoanele care lucrează în cadrul serviciilor medicale şi sociale este de câteva ori mai
mare decât cea prezentă la victimele directe ale evenimentelor traumatice (McCammon,
Durham, Allison şi Williamson, 1988, apud Clohessy şi Ehlers, 1999).
Studiul de faţă foloseşte teoria constructivistă a autodezvoltării (CSDT; McCann şi
Pearlman, 1992) drept cadru teoretic cu ajutorul căruia îşi propune să identifice efectele
expunerii indirecte, vicariante la evenimente critice, potenţial traumatice. CSDT susţine că
evenimentele stresante şi traumatice pot interfera cu credinţele cognitive ale unui individ
cu privire la sine şi la ceilalţi, credinţe ce reflectă identitatea, viziunea asupra lumii şi
nevoile psihologice personale (McCann şi Pearlman, 1992). Deşi studiile anterioare aduc
indicii în favoarea susţinerii modificărilor credinţelor cognitive ca urmare a expunerii
1. Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi.
28
indirecte la suferinţa celor din jur, rezultatele nu converg toate în aceeaşi direcţie. Astfel,
există şi unele studii care arată faptul că experienţa unui eveniment traumatic nu conduce
la schimbări ale perspectivelor asupra lumii ale unei persoane (Kaler et al., 2008, apud
Edmondson, Chaudoir, Mills, Park, Holub şi Bartkowiak, 2011). Contradicţiile din cadrul
studiilor anterioare pot fi justificate şi de tipul expunerii la evenimente stresante. Ipoteza
sensibilităţii la stres postulează faptul că expunerea repetată la traume creşte probabilitatea
apariţiei unor răspunsuri de natură patologică (Van Der Kolk, McFarlane şi Weisaeth, 1996;
Blanchard şi Hickling, 1997, apud Kira, 2011), răspunsuri care nu apar ca urmare a expunerii
la un eveniment traumatic izolat. Aşadar, traumele cumulate şi polivictimizările care apar
în timp, pe parcursul vieţii, contribuie la variaţia semnificativă a rezultatelor posttraumatice
(Richmond et al., 2009, apud Kira, 2011).
Profesioniştii din cadrul serviciilor sociale şi medicale se confruntă zi de zi cu expunerea
la leziuni şi decese cauzate de boală, accidente şi intenţia umană. Este posibil ca motivaţia
de a ajuta oamenii în situaţii dificile să conducă la alegerea unei profesii care, în mod
inevitabil, are o probabilitate de expunere la evenimente traumatice. Cu toate că aceşti
profesionişti sunt pregătiţi pentru a gestiona evenimente traumatice şi, de foarte multe ori,
posedă factori de protecţie împotriva stresului şi suferinţei (Shakespeare‑Finch, Gow şi
Smith, 2005), ei suferă totuşi ca urmare a unei astfel de expuneri. Însă, în acord cu Kessler
şi colaboratorii (1995, apud Collins şi Long, 2003), a fi expus la un eveniment traumatic
nu este o garanţie a faptului că persoanele vor dezvolta dificultăţi psihologice prelungite.
Astfel, chiar dacă toţi angajaţii sunt expuşi la activităţi cu un anumit grad de dificultate,
nu toţi dezvoltă simptome specifice stresului traumatic. Acest lucru reprezintă o dovadă în
plus a faptului că anumite variabile pot intermedia sau modera dezvoltarea acestor manifestări
(Pearlman şi MacIan, 1995; Pearlman şi Saakvitne, 1995). Natura evenimentului traumatic,
factorii organizaţionali, trăsăturile de personalitate şi stilul de coping sunt variabile care au
fost investigate cel mai adesea ca predictori sau variabile aflate în corelaţie cu rezultatele
posttraumă (McCammon, 1996, apud Bussell şi Naus, 2010). Teoria CSDT ia în considerare
variabilitatea răspunsurilor la persoane care interacţionează cu aceleaşi situaţii traumatice.
Acest lucru sugerează faptul că reacţiile fiecărei persoane se bazează pe interacţiunea dintre
persoană, evenimentul traumatic şi contextul în care se desfăşoară activitatea (McCann şi
Pearlman, 1990; Pearlman şi Saakvitne, 1995). Cu accentul pe aceste credinţe cognitive,
teoria CSDT evidenţiază importanţa resurselor personale (resurse care permit menţinerea
legăturilor interpersonale) în înţelegerea traumatizării vicariante (McCann şi Pearlman,
1992).
Deoarece mecanismele de apărare au o funcţie protectivă şi ajută la menţinerea integrităţii
psihologice în faţa ameninţărilor, Punamaki şi colaboratorii săi (2002) argumentează că
stilurile de apărare sunt esenţiale în adaptarea la traumă şi ar trebui considerate variabile
mediatoare atunci când se studiază asocierea dintre stresul traumatic şi disconfortul psihologic.
De asemenea, modelele tranzacţionale (cf. Lazarus şi Folkman, 1984, apud Garland,
Roberts‑Lewis, 2013) susţin faptul că reacţiile la stres sunt mediate de procesele de coping.
Copingul presupune evaluarea unei situaţii ca fiind ameninţătoare, ca implicând o provocare
sau o pierdere, precum şi percepţia modului în care trebuie acţionat pentru a elimina sau
diminua impactul situaţiei respective. În urma evaluării iniţiale a problemei, o anumită
strategie de coping este implementată (Lazarus şi Folkman, 1984, apud Carver, Scheier,
Weintraub, 1989). Deşi pot să apară efecte directe ale personalităţii asupra schimbărilor
cognitive vicariante, este posibil ca personalitatea să aibă o legătură indirectă cu schimbările
cognitive posttraumatice, prin intermediul proceselor de coping. Folkman şi Lazarus (1985)
susţin că strategiile de coping au două funcţii importante: managementul surselor de stres
Diferenţe interindividuale cu privire la percepţia sinelui şi a lumii...
29
şi reglarea emoţiilor asociate cu evenimentele stresante. Pe baza acestor funcţii, copingul
a fost adesea divizat în două mari categorii: coping centrat pe emoţii şi coping centrat pe
probleme. Copingul centrat pe emoţii vizează reducerea sau controlul disconfortului emoţional
rezultat ca urmare a evenimentelor stresante. Copingul centrat pe probleme vizează rezolvarea
acestora prin încercări active de a elimina sursele de stres.
Studiul de faţă
Pornind de la rezultatele anterioare şi de la ipoteza sensibilităţii la stres, amintită mai sus,
în studiul de faţă ne propunem să evidenţiem modul în care schemele cognitive ale unei
persoane se pot modifica în timp ca urmare a expunerii constante, repetate la diferiţi factori
de stres. Contextul ales pentru cercetare îl reprezintă mediul medical, considerând că
activităţile profesionale ale cadrelor medicale creează cadrul unor interacţiuni permanente
cu suferinţa celor din jur. A lucra într‑un mediu care solicită intervenţii în situaţii critice,
uneori de urgenţă, implică un nivel ridicat al expunerii la experienţe potenţial traumatice.
În cadrul acestui studiu, vom avea în vedere trăsăturile de personalitate, considerate resurse
personale sau factori de protecţie împotriva stresului. Deoarece stilurile personale de coping
sunt considerate procese tranzacţionale între personalitatea fiecăruia şi rezultatele posttraumă,
vom studia rolul mediator al acestor stiluri. Vom lua în considerare copingul emoţional,
pornind de la faptul că, în contextul profesional ce presupune expunerea la suferinţa celor
din jur, controlul emoţiilor şi reducerea disconfortului emoţional creat de diferite situaţii
este cel mai important aspect. Personalul medical şi pacienţii nu împărtăşesc neapărat
aceleaşi probleme, ci emoţiile create de acestea.
În acord cu punctele de vedere expuse mai sus, ne‑am propus următoarele obiective:
– studiul factorilor de personalitate asociaţi credinţelor cu privire la sine şi la lume în
contextul expunerii indirecte la evenimente potenţial traumatice;
– studierea stilului de coping, ca variabilă mediatoare în cadrul relaţiei dintre personalitate
şi schemele cognitive asociate expunerii la evenimente traumatice.
Metodă
Participanţi
La studiu au participat 131 de cadre medicale (21,6% bărbaţi şi 78,4% femei). Vârsta
participanţilor variază între 24 şi 65 de ani (M=38,25 şi S=10,11). Experienţa la locul de
muncă actual variază între 1 şi 40 de ani (M=12,80 şi S=11,17). Din totalul de 131 de
cadre medicale, 43 sunt medici (32,8%) şi 88 sunt asistenţi medicali (67.2%). De asemenea,
82 de cadre medicale îşi desfăşoară activitatea profesională în cadrul secţiei de primiri
urgenţe (62,59%), iar 49 lucrează în cadrul secţiei de terapie intensivă (37,41%).
Instrumente
Scala credinţelor a Institutului Stresului Traumatic (TSI‑BLS) (Pearlman, 1996)
Instrumentul cuprinde 80 de itemi şi evaluează credinţele despre sine şi lume consecutive
experimentării unui eveniment traumatic. Itemii sunt evaluaţi pe o scală Likert în 6 trepte,
de la 1 (dezacord total) la 6 (acord total). În urma analizei factoriale, am reţinut 37 de itemi
care vor fi folosiţi în studiu. Prin cotare, se obţine un scor total şi scoruri pentru cele 7 subscale:
30
siguranţă proprie, siguranţă celorlalţi, încredere în sine, încredere în ceilalţi, stimă, intimitate
personală şi intimitate interpersonală. Analiza consistenţei interne a celor 37 de itemi ne
indică un coeficient Alpha Cronbach de 0,93. În cadrul acestui studiu, vom folosi scorul
total ca indicator al credinţelor cu privire la sine şi la lume. Un scor mai ridicat indică un
nivel mai mare de disfuncţionalitate a credinţelor.
Five Factor Model Rating Form (FFMRF) (Mullins‑Sweatt, Jamerson, Samuel, Olson şi
Widiger, 2006)
FFMRF cuprinde 30 de itemi care reprezintă cele cinci dimensiuni ale modelului Big
Five – nevrotism, extraversiune, agreabilitate, deschidere şi conştiinciozitate. Fiecare item
este evaluat pe o scală în 5 trepte, în care 1 reprezintă nivel extrem de scăzut, iar 5, nivel
extrem de ridicat. Coeficienţii de consistenţă internă pentru cele cinci dimensiuni sunt:
0,87, 0,75, 0,76, 0,87, respectiv 0,95.
The Carver COPE Scale (Carver, Scheier şi Weintraub, 1989)
Acest instrument vizează măsura în care persoanele utilizează fiecare dintre cele trei
stiluri de coping fundamentale: stil centrat pe emoţii, pe probleme şi copingul de evitare.
Instrumentul conţine 53 de itemi, grupaţi în 13 subscale, prin care participanţilor li se cere
să evalueze frecvenţa cu care folosesc un stil de coping particular. Se foloseşte o scală în
5 trepte, cu următoarele variante de răspuns: niciodată, rar, uneori, adesea, întotdeauna.
Carver, Scheier şi Weintraub (1989) susţin că există multe forme ale copingului centrat pe
emoţii, precum şi ale copingului centrat pe probleme, iar aceste două mari categorii pot fi
divizate în subcategorii. Formele copingului centrat pe emoţii sunt reprezentate de căutarea
suportului social pentru susţinere emoţională (căutarea suportului moral, a simpatiei şi a
înţelegerii), reinterpretarea pozitivă (persoanele văd agentul stresant în termeni pozitivi),
negarea (persoana respinge realitatea, refuză să o vadă aşa cum este), acceptarea (opusul
negării), religia. Coeficienţii de consistenţă internă pentru fiecare dimensiune variază între
0,67 şi 0,73.
Procedeu
Înaintea începerii studiului, participanţilor li s‑a prezentat scopul studiului şi li s‑a cerut
acordul de a participa la cercetare. Acestora li s‑a garantat faptul că răspunsurile sunt
anonime şi confidenţiale, precum şi faptul că datele oferite vor fi folosite doar în scop de
cercetare. Instrumentele de evaluare a trăsăturilor de personalitate, stilurilor de coping şi
schemelor cognitive au fost aplicate simultan. De asemenea, participanţii au completat o
scală de evaluare a datelor demografice precum vârsta, genul şi experienţa profesională.
Chestionarele au fost preluate după completare, în proporţie de 80%.
Rezultate
În tabelul 1 sunt prezentaţi indicatorii statistici de bază (media şi abaterea standard) şi
coeficienţii de corelaţie Pearson pentru toate variabilele analizate. Rezultatele indică corelaţii
semnificative, medii şi puternice între scorul total la scala de evaluare a credinţelor cu
privire la sine şi la lume şi nevrotismul (corelaţie pozitivă), extraversiunea, agreabilitatea,
conştiinciozitatea (corelaţii negative).
31
Tabelul 1. Statistica descriptivă şi coeficienţii de corelaţie pentru variabilele analizate
1.N
2.E
3.D
4. A
5.C
6. Sp_e
7. R_poz
8. Acc
9. Neg
10.Rel
11.TSI
12.M
13.AS
1
1
–0,43**
0,08
–0,26*
–0,34**
0,14
–0,29**
–0,05
0,09
0,17*
0,50**
32,36
6,65
2
3
1
0,35**
0,18*
0,26**
0,22**
0,36**
0,12
–0,19*
–0,01
–0,47**
40,41
5,56
1
0,15
0,15
0,22**
0,27**
0,04
0,03
0,21*
–0,11
41,23
5,22
4
5
6
7
8
9
10
11
1
0,34**
1
0,01
–0,04
1
0,35** 0,33** 0,15
1
1
0,24** 0,23** 0,01 0,23**
0,08
–0,11 0,01
0,01
–0,11
1
0,01
–0,03 0,29** 0,19*
0,08 0,16
1
–0,37** –0,39** 0,05 –0,44** –0,21* 0,44** 0,14
1
44,27 48,82 12,73 15,92 12,11 9,37 10,18 219,58
4,66
5,65
2,95
2,34
1,93 2,83 2,67 38,67
N – nevrotism; E – extraversiune; D – deschidere; A – agreabilitate; C‑ conştiinciozitate;
Sp_e – suport emoţional; R_poz – reinterpretare pozitivă; Acc – acceptare; Neg – negare;
Rel – religie; TSI – scor total credinţe cu privire la sine şi la lume; N‑131
* semnificativ cu p < 0,05
** semnificativ cu p < 0,001
Analiza de regresie a credinţelor cu privire la sine şi lume
pe baza trăsăturilor de personalitate
Pentru a studia predictorii credinţelor cu privire la sine şi lume, am utilizat analiza de regresie
lineară. Dintre trăsăturile de personalitate, nevrotismul reprezintă un predictor pozitiv al
credinţelor cognitive disfuncţionale (β=0,50), în timp ce extraversiunea (β=–0,42), agrea
bilitatea (β=–0,36) şi conştiinciozitate (β=–0,35) reprezintă predictori negativi.
Tabelul 2. Analiza de regresie pentru predicţia schemelor cognitive pe baza trăsăturilor
de personalitate şi a stilurilor de coping emoţional
Variabile
Criteriu: TSI
Trăsături personalitate
Nevrotism
Extraversiune
Agreabilitate
Deschidere
Conştiinciozitate
β
0,50
0,42
–0,36
–0,07
–0,35
T
∆R2
∆F
Rch
Fch
0,39
17,73**
0,41
17,73**
**
6,57
–5,35**
–4,47**
–0,89
–4,27**
* semnificativ cu p < 0,05
** semnificativ cu p < 0,001
Studiul rolului mediator al stilului de coping emoţional
Ne aşteptăm ca relaţia dintre trăsăturile de personalitate şi credinţele disfuncţionale să fie
mediată de strategiile de coping utilizate. Pentru a studia rolul de mediator al diferitelor
strategii de coping în cadrul relaţiei dintre trăsăturile de personalitate şi credinţele cognitive
32
disfuncţionale, am utilizat analiza de regresie cu scop predictiv (Sava, 2011). În acord cu
Baron şi Kenny (1986), pentru a studia influenţa unei variabile independente asupra unei
variabile dependente prin intermediul unui mediator, trebuie să fie stabilite trei relaţii:
(a) VI (variabilă independentă) trebuie să prezică direct VD (variabilă dependentă); (b) VI
trebuie să prezică VP (variabilă mediatoare); (c) VP trebuie să prezică VD, iar relaţia
directă dintre VI şi VD trebuie să se modifice când VP este controlată. Pentru a testa
semnificaţia efectelor de mediere, am utilizat testul Sobel (Preacher şi Hayes, 2004). În
urma testării primei condiţii, am decis să nu includem în analize factorul deschidere,
deoarece nu reprezintă un predictor semnificativ al credinţelor disfuncţionale.
Nevrotismul reprezintă un predictor semnificativ al reinterpretării pozitive (F(1,130)=11,85,
p=0,001; β=– 0,29) şi religiei (F(1,130)=4,16, p=0,043; β=0,17). Extraversiunea reprezintă
un predictor semnificativ al suportului social emoţional (F(1,130)=7,14, p=0,008; β=0,22),
reinterpretării pozitive (F(1,130)=20,27, p<0,001; β=0,36) şi negării. Agreabilitatea şi
conştiinciozitatea reprezintă predictori semnificativ ai reinterpretării pozitive (F(1,130)=18,32,
p<0,001; β=0,35/ F(1,130)=15,79, p<0,001; β=0,33) şi acceptării (F(1,130)=7,87, p=0,006;
β=0,24/ F(1,130)=7,40, p=0,007; β=0,23). Deoarece unele precondiţii pentru mediere nu sunt
îndeplinite (Tabelul 4), religia, suportul social emoţional şi acceptarea nu reprezintă variabile
mediatoare în cadrul relaţiei dintre factorii de personalitate şi credinţele cognitive disfuncţionale.
Rezultatele testului Sobel arată că relaţia dintre toţi cei patru factori de personalitate şi
credinţele cognitive disfuncţionale este mediată în mod semnificativ de reinterpretarea
pozitivă. De asemenea, negarea mediază relaţia dintre extraversiune şi credinţele cognitive
disfuncţionale (tabelul 5).
Tabelul 3. Analiza de regresie pentru trăsături de personalitate (VI) şi schemele cognitive (VD)
Variabile
Predictor
Nevrotism
Extraversiune
Agreabilitate
Deschidere
Conştiinciozitate
TSI
TSI
TSI
TSI
TSI
B
SE
b
t
p
2,04
–2,06
–2,10
–0,41
–1,68
0,31
0,38
0,47
0,45
0,39
0,50
–0,42
–0,36
–0,07
–0,35
6,57
–5,35
–4,47
–0,89
–4,27
0,000
0,000
0,000
0,373
0,000
Tabelul 4. Analiza de regresie pentru trăsături de personalitate (VI) şi strategiile de coping (VP)
Predictor
Nevrotism
Extraversiune
Variabile
Suport social em
Reinterpr poz
Acceptare
Negare
Religie
Suport social em
Reinterpr poz
Acceptare
Negare
Religie
B
SE
b
t
p
0,065
–0,102
–0,016
0,039
0,071
0,122
0,155
0,044
–0,098
–0,009
0,039
0,030
0,026
0,037
0,035
0,046
0,034
0,030
0,044
0,042
0,146
–0,290
–0,054
0,092
0,177
0,229
0,369
0,128
–0,192
–0,018
1,673
–3,43
–0,613
1,044
2,040
2,673
4,503
1,464
–2,21
–0,207
0,097
0,001
0,541
0,298
0,043
0,008
0,000
0,146
0,028
0,837
Agreabilitate
Suport social em
Reinterpr poz
Acceptare
Negare
Religie
Suport social em
Reinterpr poz
Acceptare
Negare
Religie
Conştiinciozitate
0,011
0,177
0,099
0,005
0,009
–0,024
0,137
0,080
–0,058
–0,015
0,056
0,041
0,035
0,053
0,050
0,046
0,034
0,029
0,044
0,042
0,017
0,353
0,240
0,008
0,016
–0,046
0,330
0,233
–0,116
–0,032
0,198
4,280
2,806
0,093
0,184
–0,519
3,974
2,722
–1,32
–0,362
33
0,844
0,000
0,006
0,926
0,854
0,605
0,000
0,007
0,186
0,718
Tabelul 5. Analiza de regresie pentru coping (VP) şi schemele cognitive (VD)
Nevrotism
R_poz
Religie
Extraversiune
TSI
TSI
B
–2,97
0,90
Sup_em
R_poz
Negare
Agreabilitate
TSI
TSI
TSI
B
SE
b
0,919 0,738 0,102
–2,937 0,94 –0,25
3,490 0,705 0,369
t
1,245
–3,10
4,948
p
0,215
0,002
0,000
B
–3,26
–1,20
SE
0,96
1,16
b
–0,28
–0,08
t
–3,39
–1,02
p
0,001
0,306
B
–3,37
–1,28
SE
0,95
1,17
b
–0,29
–0,09
t
–3,53
–1,09
p
0,001
0,275
R_poz
TSI
Acceptare
TSI
Conştiinciozitate
R_poz
Acceptare
TSI
TSI
SE
0,87
0,77
b
–0,26
0,09
t
–3,39
1,16
p
0,001
0,247
Testul
Z
2,40
–
Testul
Z
–
–2,57
–2,03
Testul
Z
–2,66
–
Testul
Z
–2.66
–
Sobel
P
0,015
–
Sobel
p
–
0,010
0,042
Sobel
p
0,007
–
Sobel
p
0,007
–
Discuţii
Scopul prezentului studiu a fost explorarea legăturii dintre factorii de personalitate şi
credinţele despre sine şi lume consecutive experimentării traumei secundare, analizând
efectul de mediere al strategiilor de coping. Aşa cum afirmau Pearlman şi Saakvitne (1995),
este imposibil să fii martor la experienţele traumatice ale celor din jur şi să rămâi neafectat.
Datorită naturii umane, expunerea vicariantă la suferinţa celor din jur nu este lipsită de
urmări, fiind asociată deseori cu trăirea aceleiaşi stări emoţionale ca şi a persoanelor expuse
direct traumei. Vorbim astfel, în acest context, de victime directe, dar şi de victime indirecte
ale experienţelor critice de viaţă. Studii empirice arată faptul că, prin expunere repetată la
traumele celorlalţi, persoanele pot experimenta schimbări de natură personală, incluzând
percepţiile cu privire la sine, la cei din jur şi cu privire la lume, în general (Rasmussen,
2005; Trippany, White Kress şi Wilcoxon, 2004). Scopul prezentului studiu a fost acela
de a evidenţia aceste percepţii prin raportarea la personalitatea fiecăruia şi la stilul personal
de a controla reacţiile emoţionale.
34
În ceea ce priveşte trăsăturile de personalitate, observăm că nivelul de nevrotism
reprezintă un predictor pozitiv al credinţelor cognitive disfuncţionale, în timp ce extraversiunea,
agreabilitatea şi conştiinciozitatea reprezintă predictori negativi ai acestor credinţe. Există
foarte puţine încercări de a asocia trăsăturile de personalitate de credinţe iraţionale şi
scheme, mai ales dacă luăm în considerare abordarea cea mai comună a personalităţii care
este reprezentată de modelul cu cei cinci factori, cunoscut sub denumirea de modelul
Big‑Five. Însă, în acord cu datele noastre, Muris (2006, apud Sava, 2009) a constatat că
nevrotismul corelează pozitiv cu întreaga gamă de scheme dezadaptative. Într‑un alt studiu,
modelul Big Five a fost asociat cu capacitatea individului de a contesta credinţele irationale
(Blau şi Fuller, 2006, apud Sava, 2009). Faptul că nevrotismul reprezintă un predictor
pozitiv pentru credinţele cognitive cu privire la sine şi la lume nu este unul surprinzător
având în vedere faptul că acest factor implică afectivitate negativă şi reactivitate fiziologică
la stres (McCrae şi John, 1992, apud Connor‑Smith şi Flachsbart, 2007). Pe de altă parte,
extraversiunea predispune indivizii către emoţii pozitive (Costa şi McCrae, 1980), fapt care
justifică asocierea negativă cu nivelul de disfuncţionalitate a credinţelor cognitive. Unii
cercetători au propus chiar redenumirea acestui factor ca „emoţionalitate pozitivă” (Watson
şi Clark, 1997), el corelând negativ cu stresul (Watson şi Clark, 1997). Agreabilitate
caracterizează persoane care valorizează relaţia cu ceilalţi, având o viziune optimistă despre
natura umană, considerând că oamenii sunt în general oneşti, decenţi şi demni de încredere
(Buchanan, Goldberg şi Johnson, 2005). Astfel, se explică tendinţa persoanelor cu nivel
ridicat de agreabilitate de a nu prezenta în timp scheme cognitive disfuncţionale, dacă avem
în vedere specificul acestora (credinţe cu privire la stimă, încredere, intimitate). Persoanele
conştiincioase sunt eficiente, competente şi ambiţioase (Block, 1961), fapt care ar putea
justifica asocierea negativă a acestui factor cu schemele cognitive disfuncţionale. Este posibil
ca persoanele conştiincioase să se concentreze asupra sarcinilor profesionale, să‑şi îndrepte
eforturile asupra încercării de a realiza cât mai bine sarcinile profesionale, fără a se implica
emoţional.
O mare parte a literaturii de specialitate este dedicată strategiilor de coping utilizate de
diverse persoane a căror activitate profesională presupune acordarea de servicii de urgenţă,
precum şi efectelor de mediere ale copingului asupra stresului şi disconfortului psihologic
general (Buurman, Mank, Beijer şi Olff, 2011). Dintre aceste studii, unele au în vedere
impactul strategiilor de coping asupra modificărilor credinţelor cognitive, considerate ca
indicatori ai stresului (e.g. Johnson şi Hunter, 1997; Steed şi Downing, 1998). Modelele
de mediere bazate pe coping presupun că legătura dintre personalitate şi stres poate fi
explicată prin selectarea strategiilor de coping ineficiente. Influenţa personalităţii asupra
emoţiilor şi comportamentelor este deosebit de clară în situaţii de stres ridicat (Strelau,
2001, apud Connor‑Smith şi Flachsbart, 2007), care permit o variabilitate mai mare a
strategiilor de coping. Copingul a fost, de asemenea, descris ca „personalitatea în acţiune
sub impactul stresului” (Bolger, 1990, p. 525), procesele de coping fiind influenţate atât
de elemente situaţionale, cât şi de trăsăturile de personalitate (Mischel, 1968, apud Sava,
2009). Deoarece factorii de stres de intensitate şi durată limitată permit mai puţin manifestarea
diferenţelor individuale, legătura dintre personalitate şi coping ar trebui să fie mai clară în
condiţii de stres intens sau de durată (Moos şi Holahan, 2003, apud Connor‑Smith şi
Flachsbart, 2007). Contextul ales pentru realizarea acestui studiu îndeplineşte condiţiile
pentru manifestarea pe deplin a relaţiei dintre personalitate şi coping, deoarece putem vorbi
despre condiţii de stres intens şi constant.
Rezultatele arată faptul că cea mai utilizată strategie de coping este reinterpretarea
pozitivă, aceasta având un rol mediator în cadrul relaţiei dintre personalitate şi credinţele
35
cu privire la sine şi la lume. Strategiile active de coping, printre care se numără şi reevaluarea
situaţiei în termeni pozitivi, sunt folosite, de obicei, în cazul în care situaţia care a provocat
stres este controlabilă, în timp ce strategiile de coping pasiv (de exemplu, evitarea) sunt
folosite în cazul în care situaţiile stresante sunt de necontrolat sau inevitabile. Faptul că
strategiile de coping cele mai frecvent folosite fac parte din categoria celor active, ar putea
sugera faptul că situaţiile întâlnite de personalul medical în contextul practicii clinice sunt
considerate ca fiind sub control. Acest fapt este unul benefic deoarece, în contextul stresului
traumatic, strategii de coping activ sau instrumental au fost asociate cu o adaptare pozitivă
la stres, în timp ce strategiile de coping pasive sunt cel mai adesea considerate a fi
dezadaptative (Linley şi Iosif, 2004). În ceea ce priveşte reevaluarea pozitivă a situaţiilor, unele
cercetări evidenţiază rolul protectiv al acestei strategii. Lazarus şi Folkman (1984, apud
Carver, Scheier şi Weintraub, 1989) au considerat că această tendinţă vizează gestionarea
emoţiilor, mai degrabă decât confruntarea activă cu factorii de stres. Cu toate acestea,
interpretarea factorului stresant în termeni pozitivi ar trebui să determine o persoană să
continue (sau să reia) acţiunile de adaptare active, centrate pe problemă (Carver, Scheier
şi Weintraub, 1989), fapt care justifică încadrarea acestei strategii în categoria celor active.
Negarea reprezintă o altă strategie de coping care are un rol mediator în cadrul relaţiei
dintre extraversiune şi credinţele cognitive, reprezentând un predictor pozitiv. Astfel, un
nivel mai ridicat al negării se asociază cu un nivel mai ridicat al disfuncţionalităţii credinţelor
cognitive. Negarea este un răspuns oarecum controversat. Adesea s‑a sugerat că refuzul este
util, deoarece reduce la minimum disconfortul şi facilitează, astfel, adaptarea (cf. Wilson,
1981, apud Carver, Scheier şi Weintraub, 1989). Pe de altă parte, negarea realităţii evenimentului
permite ca acesta să devină mai serios, făcând astfel mai dificilă adaptarea care în cele din
urmă trebuie să aibă loc (Matthews, Siegel, Kuller, Thompson şi Varat, 1983, apud Carver,
Scheier şi Weintraub, 1989). Uneori, negarea este utilă în primele etape ale unei situaţii
stresante, dar împiedică adaptarea de mai târziu (Suls şi Fletcher, 1985, apud Carver, Scheier
şi Weintraub, 1989). Conform teoriei constructiviste a autodezvoltării, schemele cognitive
devin disfuncţionale în timp, ca urmare a confruntării repetate cu agenţii de stres. Astfel,
putem justifica faptul că negarea conduce în timp la cogniţii dezadaptative în diferite domenii.
Concluzii
Studiul de faţă evidenţiază importanţa identificării strategiilor de coping necesare pentru a
face faţă traumatizării indirecte, în funcţie de structura de personalitate. Rezultatele studiului
evidenţiază rolul protectiv al extraversiunii, agreabilităţii şi conştiinciozităţii, precum şi
potenţialul negativ pe care îl implică un nivel ridicat de nevrotism. Acceptarea situaţiilor şi
reevaluarea pozitivă a diferitelor cazuri critice conduce la un nivel mai scăzut de disfuncţionalitate
al credinţelor cu privire la sine şi la lume, conform rezultatelor prezentului studiu.
Limite şi direcţii viitoare de cercetare
Confruntarea cu dimensiunea traumatică a activităţilor de urgenţă este o caracteristică
inerentă a muncii, dar strategii adecvate de coping pot atenua impactul psihologic al acestei
expuneri. În vederea oferirii unei perspective mai complete asupra fenomenului, propunem
ca în studiile ulterioare să fie luate în considerare şi alte strategii de coping, din categoria
celor centrate pe problemă sau cele de evitare.
36
Trăsăturile de personalitate pot influenţa eficacitatea strategiilor de coping, unele
strategii care sunt benefice pentru unele persoane fiind mai puţin eficiente sau chiar
dăunătoare pentru cei cu trăsături de personalitate diferite (De Longis şi Holtzman, 2005,
apud Connor‑Smith şi Flachsbart, 2007). Aşa cum cercetările viitoare ar trebui să se
concentreze pe strategii specifice de coping, mai degrabă decât pe categorii largi, faţete
specifice de personalitate ar trebui să fie, de asemenea, evaluate, deoarece acestea ar putea
dezvălui relaţiile care nu sunt prezente la nivel de trăsătură. De exemplu, componenta de
anxietate a nevrotismului poate fi mai predispusă decât componenta de iritabilitate pentru
anumite strategii de coping (Lengua et al., 1999, apud Connor‑Smith şi Flachsbart, 2007).
Este puţin probabil ca stilul de coping să medieze complet relaţiile dintre personalitate
şi credinţe cognitive. O perspectivă mai clară a interacţiunii personalităţii şi copingului va
ajuta la proiectarea mai eficace a programelor de prevenire şi intervenţie, făcând posibilă
adaptarea programelor pentru a se potrivi nevoilor unice ale indivizilor.
Considerăm că simptomele traumatizării vicariante pot fi gestionate. Prima sarcină
constă în creşterea cunoaşterii şi înţelegerii modului în care aceste fenomene pot avea un
impact asupra personalului din domenii ce presupun confruntarea cu suferinţele celorlalţi.
În al doilea rând, practicantul trebuie să dezvolte şi să utilizeze strategii de coping specifice
pentru gestionarea stresului traumatic. În cadrul acestui studiu, am evidenţiat rolul protector
al reinterpretării pozitive şi al trăsăturilor de personalitate – extraversiune, agreabilitate,
conştiinciozitate. De asemenea, nevrotismul şi negarea apar ca factori de risc pentru
dezvoltarea în timp a unor credinţe disfuncţionale cu privire la propria persoană şi la cei
din jur. Indicii suplimentare în acest sens vor ajuta la clarificarea naturii relaţiei dintre
personalitate şi cogniţie, în special cogniţiile şi schemele legate de trauma secundară.
Acknowledgements
This work was supported by the European Social Fund in Romania, under the responsibility of the
Managing Authority for the Sectoral Operational Programme for Human Resources Development
2007‑2013 [Grant POSDRU/CPP 107/DMI 1.5/S/78342].
Inter‑individual differences on self‑perception and on world
view in the context of traumatic stress: The mediating role
of emotional coping
Abstract: The purpose of the present research is to investigate personality differences in vicarious
trauma beliefs and to explore the mediation effects of coping on the relationship between personality
and disrupted world assumptions. A total of 131 medical staff participated in the study. Scales for
measuring personality traits, coping styles and vicarious trauma beliefs were administrated to all
the participants. The results emphasized the importance of personality traits as predictors of
dysfunctional beliefs. Also, the regression analysis showed that positive reinterpretation mediates
the relationship between personality traits and vicarious trauma beliefs. The findings suggest that
positive reinterpretation may be particularly important in relation to mental health and prevention
of posttraumatic symptomatology.
Key words: personality, world assumptions, stress, coping
37
Bibliografie
Baron, R.M., Kenny, D.A. (1986). Moderator‑Mediator Variables Distinction in Social Psycholo
gical Research: Conceptual, Strategic, and Statistical Considerations. Journal of Personality
and Social Psychology, 51(6), 1173‑1182.
Block, J. (1961). The Q‑sort method in personality assessment and psychiatric research. Springfield,
IL: Charles C. Thomas.
Buchanan, T., Johnson, J.A., Goldberg, L.R. (2005). Implementing a five‑factor personality
inventory for use on the Internet. European Journal of Psychological Assessment, 21,
115‑127.
Bussell, V.A., Naus, M.J. (2010). A Longitudinal Investigation of Coping and Posttraumatic Growth
in Breast Cancer Survivors. Journal of Psychosocial Oncology, 28(1), 61‑78.
Buurman, B.M., Mank, A.P.M., Beijer, H.J.M., Olff, M. (2011). Coping With Serious Events at
Work: A Study of Traumatic Stress Among Nurses. Journal of the American Psychiatric
Nurses Association, 17, 321.
Carver, C.S., Scheier, M.F., Weintraub, J.K. (1989). Assessing coping strategies: A theoretically
based approach. Journal of Personality and Social Psychology, 56, 267‑283.
Clohessy, S., Ehlers, A. (1999). PTSD symptoms, response to intrusive memories and coping in
ambulance service workers. British Journal of Clinical Psychology, 38(3), 251‑265.
Collins, S., Long, A. (2003). Too tired to care? The psychological effects of working with trauma.
Journal of Psychiatric and Mental Health Nursing, 10, 17‑27.
Connor‑Smith, J.K., Flachsbart, C. (2007). Relations between personality and coping: A meta‑analysis.
Journal of Personality and Social Psychology, 93, 1080‑1107.
Costa, P.T., Jr., McCrae, R.R. (1980). Still stable after all these years: Personality as a key to
some issues in adulthood and old age. În P.B. Baltes, O.G. Brim (eds.), Life span development
and behavior (65‑102), vol. 3. New York: Academic Press.
David, J.P., Suls, J. (1999). Coping efforts in daily life: Role of big five traits and problem
appraisals. J Pers, 67(2), 265‑294.
Dominguez‑Gomez, E., Rutledge, D.N. (2009). Prevalence of secondary traumatic stress among
Emergency Nurses. Journal of Emergency Nursing, 35, 199‑204.
Edmondson, D., Chaudoir, S.R., Mills, M.A., Park, C.L., Holub, J., Bartkowiak, J.M. (2011).
From Shattered Assumptions to Weakened Worldviews: Trauma Symptoms Signal Anxiety
Buffer Disruption. Journal of Loss and Trauma, 16(4), 358‑385.
Folkman, S., Lazarus, R.S. (1985). If it changes it must be a process: Study of emotion and coping
during three stages of a college examination. Journal of Personality and Social Psychology,
48, 150‑170.
Garland, E.L., Roberts‑Lewis, A. (2013). Differential roles of thought suppression and dispositional
mindfulness in posttraumatic stress symptoms and craving. Addictive Behaviour, 38(2),
1555‑1562.
Johnson, C.N., Hunter, M. (1997). Vicarious traumatization in counselors working in the New
South Wales Sexual Assault Services: An Exploratory Study. Work and Stress, 11, 319‑328.
Kira, I.A. (2011). Cumulative Tertiary Appraisals of Traumatic Events Across Cultures: Two
Studies. Journal of Loss and Trauma, 16, 43‑66.
Lerias, D., Byrne, M.K. (2003). Vicarious traumatization: Symptoms and predictors. Stress and
Health, 19, 129‑138.
Linley, A.P., Joseph, S. (2004). Positive change following trauma and adversity: A review. Journal
of Traumatic Stress, 17, 11‑21.
McCann, I.L., Pearlman, L.A. (1992). Constructivist self development theory: A theoretical
framework for assessing and treating traumatized college students. Journal of American
College Health, 40(1), 189‑196.
Mullins‑Sweatt, S.N., Jamerson, J.E., Samuel, D.B., Olson, D.R., Widiger, T.A. (2006). Psychometric
properties of an abbreviated instrument of the five‑factor model. Assessment, 13, 119‑137.
38
Pearlman, L.A. (1996). Psychometric review of TSI Belief Scale, Revision L. În B.H. Stamm (ed.),
Measurement of stress, trauma, and adaptation (415‑417). Lutherville, MD: Sidran Press
Pearlman, L.A., MacIan, P.S. (1995). Vicarious traumatization: An empirical study of the effects
of trauma work on trauma therapists. Professional Psychology, Research and Practice, 26,
558‑565.
Pearlman, L.A., Saakvitne, K. (1995). Trauma and the therapist: Countertransference and vicarious
traumatization in psychotherapy with incest survivors. New York: W.W. Norton.
Preacher, K.J., Hayes, A.F. (2004). SPSS and SAS procedures for estimating indirect effects in
simple mediation models. Behavior Research Methods, Instruments, and Computers, 36,
717‑731.
Rasmussen, B. (2005). An intersubjective perspective on vicarious trauma and its impact on the
clinical process. Journal of Social Work Practice: Psychotherapeutic Approaches in Health,
Welfare and the Community, 19(1), 19‑30.
Schauben, L.J., Frazier, P.A. (1995). Vicarious trauma: The effects on female counselors of
working with sexual violence survivors. Psychology of Women Quarterly, 19(1), 49‑64.
Shakespeare‑Finch, J.E., Gow, K.M., Smith, S.G. (2005) Personality, coping and posttraumatic
growth in emergency ambulance personnel. Traumatology, 11(4), 325‑334.
Steed, L.G., Downing, R. (1998). A phenomenological study of vicarious traumatisation amongst
psychologists and professional counsellors working in the field of sexual abuse/assault.
Australasian Journal of Disaster and Trauma Studies [Online]. Retrieved from http:// www.
massey.ac.nz/%7Etrauma/issues/1998‑2/steed.htm.
Trippany, R.L., White Kress, V.E., Wilcoxon, S.A. (2004). Preventing vicarious trauma: What
counselors should know when working with trauma survivors. Journal of Counseling &
Development, 82, 31‑37.
Watson, D., Clark, L.A. (1997). Extraversion and its positive emotional core. În R. Hogan,
J. Johnson, S. Briggs (eds.), Handbook of personality psychology (767‑793). San Diego,
CA: Academic Press.
Jean‑Pierre Deconchy1, Chiara Volpato2, Jean‑Claude Deschamps3
Représentation mythique, imputation causale et pertinence
sociale des stéréotypes. Musulmans et Bouddhistes
dans la représentation des tours du World Trade Center
Résumé: Des travaux antérieurs (Deconchy et Deschamps, 2008) ont montré que ce sont les sujets
qui ont été mis préalablement en situation de contrôle cognitif puis exposés à une iconographie de
«fantasmagorie» et les sujets qui ont été mis préalablement en situation de non‑contrôle cognitif
puis exposés à une iconographie d’«épure» qui recourent le plus à des «croyances sauvages»
(c’est‑à‑dire non‑socialement régulées) pour attribuer une cause à un évènement inattendu et
désormais considéré comme «mythique»: on rendra compte de cette triple appellation. On a aussi
constaté que c’est également dans ces deux situations que les ressources cognitives des sujets sont
les plus faibles (Deconchy, 2006). De ce fait, c’est dans ces deux situations que le recours à des
stéréotypes serait le plus disponible puisqu’il est acquis que ce recours demande peu de ressources
cognitives. Dans cette recherche, on a pour objectif de montrer que les modalités de ce recours
privilégié à des stéréotypes dépend de leur plus ou moins grande disponibilité sociale. Pour examiner
cette hypothèse, on a présenté à des étudiants d’une Université italienne (N=71) les photographies
des Tours en feu du 11 septembre 2001 à New York, soit sous forme d’«épure» soit sous forme de
«fantasmagorie». Au préalable, ces étudiants avaient été mis soit en situation de contrôle cognitif,
soit en situation de non‑contrôle cognitif. Il s’agissait, pour eux, d’évaluer la pertinence de diverses
causes attribuées à l’occurrence de l’évènement. Les résultats montrent que, en ce qui concerne
l’appel à des croyances sauvages, c’est seulement quand le stéréotype est peu disponible (les
Bouddhistes) que l’on observe l’interaction prévue. Des conclusions sont tirées à propos des
explications extravagantes: fondement possible des idéologies.
Mots‑clés: contrôle social, croyance, rhétorique, image, persuasion, stéréotype
Dans l’étude des «croyances» – qu’elles soient de genre religieux ou, plus largement
dit, de genre idéologique – on s’en est longtemps tenu à l’étude de leur reprise ou de leur
refus par des individus tout de même socialement étiquetés et socialement situés. Des
travaux expérimentaux plus récents – dont on ne peut évoquer que quelques‑uns (Deconchy,
2011) – ont pris forme en deçà de cette reprise ou de ce refus et ont montré, par exemple,
que les «croyances» peuvent marquer des espaces cognitifs complexes (Meier, Hauser,
Robinson, Freisen et Schjeldahl, 2007), que leurs modalités d’adoption peuvent être référées
à des traitements de l’information épistémologiquement délimités (Desimpelaere, Sulas,
1. Université Paris‑Ouest (Nanterre‑La Défense) (France), [email protected]
2. Università di Milano‑Bicocca, Dipartimento di Psicologia (Italie), [email protected]
3. Université de Lausanne (Suisse), jean‑[email protected]
40
Duriez et Hutsebaut, 1999) ou que leur activation inconsciente peut déboucher sur des
pratiques sociales diversifiées (Pichon, Boccato et Saroglou, 2007). Parallèlement ou de ce
fait, on commence à prendre en considération ce que cette reprise peut avoir de spécifique
par rapport à celle d’autres énoncés socialement programmés. On a conceptualisé, par
exemple, ce qu’elles ont de «non‑rationnel» (Dunkin et Greeley, 1990), d’«incroyable»
(Gilbert, Krull et Malone, 1990), d’«impensable» (Tetlock, Kristel, Elson, Melanie et
Lerner, 2000), d’«incohérent» (Hertel, 1980), d’«inattendu» (MacRae, Bodenhausen,
Schloerscheidt et Milne, 1999). De façon heureuse, ces conceptualisations renvoient plutôt
à des modalités générales du traitement de l’information et elles ne se réfèrent que de façon
singulière – et d’ailleurs seulement éventuelle – à l’espace cognitif «religieux» ou «idéologique».
Nous rendons compte, ici, d’un développement récent d’une série de recherches expé
rimentales sur la notion d’«inexplicable»: encore faut‑il préciser que cette notion ne porte
que sur une caractéristique de certains évènements dont l’évocation apparaît dans la plupart
des grands corpus religieux. L’expérimentation que l’on présente se greffe sur une séquence
de travaux, auxquels elle apporte un développement d’abord imprévu: dont il faut rappeler
les origines et l’évolution si l’on veut rendre le présent travail intelligible. Dans cette
séquence, on peut dégager deux temps de recherche. On essaiera d’en rendre brièvement
compte: principalement dans leurs attendus théoriques.
Un premier enchaînement long: «expliquer, tout de même,
l’inexplicable»
1. L’inexplicable
Dans la plupart des grands corpus idéologiques – notamment religieux – et à toutes fins
apologétique, la référence à des évènements inexplicables apparaît en filigrane des discours:
présentés tout à la fois comme historiques et comme symboliques1. Dans les groupes qui
s’organisent autour de l’attestation de ces corpus, ce caractère d’«inexplicable» est souvent
délibérément assumé: mais, curieusement et rapidement, la pédagogie travaille à accréditer
l’idée que, «d’une certaine façon et sous un certain angle» (le célèbre quodammodo), on
peut «tout de même» en proposer des «explications».
Dès le départ de la recherche dont ce travail est un des développements actuels, on a
fait l’hypothèse que, si l’on expose des sujets à la relation d’un évènement «inexplicable»
et que, si on leur demande de l’expliquer «tout de même», ils seront amenés à recourir à
des croyances sauvages (c’est‑à‑dire non régulées ou non encore régulées par des systèmes
institutionnels forts) plutôt qu’à d’autres types d’explications: étant bien entendu que, à
propos d’un événement rationnellement inexplicable, il n’y a, par définition, aucune
véritable explication possible. Cet appel à des croyances sauvages serait d’autant plus fort
que les sujets sont en situation de déficit cognitif. On postule ainsi que cet appel est
cognitivement moins coûteux que l’appel à d’autres types d’explication (pour une synthèse
des travaux, voir Deconchy et Deschamps, 2008).
1. «Moïse étendit sa main sur la mer…: les eaux se fendirent et ils s’engagèrent dans le lit asséché…,
avec une muraille d’eau à leur droite et à leur gauche» (Exode, XIV,21); «L’aveugle s’en alla, se
lava [de la boue que Jésus avait mise sur ses yeux] et il revient en voyant clair» (Jean, IX‑7); «Le
Samaritain jeta les ornements dans le feu et en retira un veau mugissant» (Coran, XX‑90).
Représentation mythique, imputation causale et pertinence sociale...
41
2. Un premier enchaînement
2.1. Un paradigme expérimental
Dans une première série de travaux, le paradigme est resté constant: on en retrouvera
certains aspects dans les travaux plus récents et notamment dans la présente expérimentation.
C’est pourquoi on en rappelle les moments.
On présente aux sujets l’«histoire de Louise», prétendument racontée par sa sœur (à
titre d’exemple: Deconchy, Quelen et Ragot, 1998). Louise vient de rentrer chez elle, après
vingt ans d’absence et de silence et après un départ inopiné. Sa sœur (dont le témoignage
ne sera jamais mis en doute par les sujets) s’étonne de ce que, physiquement et psycho
logiquement, elle n’ait changé en rien après ces vingt années d’absence. L’histoire de Louise
est présentée aux sujets sous deux formes: soit en ne faisant que relater les «évènements»
dans leur enchaînement (rhétorique dite factuelle: B1); soit en modulant cette relation par
des opérateurs verbaux de genre lyrique, symbolique et allégorique (rhétorique dite fan
tastique: B2). Pour le fondement de cette notion de fantastique, on renvoie aux travaux de
Todorov (1970).
On commence par mettre les sujets en situation de contrôle (A1) ou de non‑contrôle
cognitif (A2) en utilisant la tâche de Ric (1994) que l’on présentera ci‑dessous. Seligman
(1975) considère qu’une mise en situation de non‑contrôle cognitif génère un certain nombre
de déficits: notamment un déficit cognitif dont, parmi d’autres positions théoriques
possibles, Sedek et Kofta considèrent qu’il renvoie à une diminution des ressources cognitives
disponibles (Sedek et Kofta, 1990, 1998; Sedek, Kofta et Tyska, 1993; Kofta et Sedek,
1999). On demande alors aux sujets d’expliquer «tout de même» les raisons de l’absence
de transformations chez Louise. On leur propose diverses «explications» potentielles:
référence à des données biologiques, à des traits de personnalité ou à des comportements
de Louise, à des croyances sauvages (c’est‑à‑dire socialement non régulées ou non encore
régulées, par exemple: «par la pratique de la magie noire aux éclipses», «par le sortilège
des êtres de bonté», «par le pouvoir des incantations sur les phénomènes naturels», «par la
régénération sous l’influence de forces occultes», «par le pouvoir des incantations», «par
le pouvoir des symboles liés aux nombres», «par les pratiques ancestrales de sorcellerie aux
solstices»). Ailleurs (Deconchy, 2006), nous avons dit que l’on peut comparer ces croyances
sauvages à ce que Lévi‑Strauss appelle des mythèmes (1958). On demande aux sujets
d’évaluer la capacité de chacune de ces propositions à «expliquer» la situation relatée par
la sœur de Louise.
2.2. Deux variables: le contrôle et le type de rhétorique présentée
On garde en arrière‑fond l’hypothèse que, exposés à la relation d’un évènement inexplicable
et incités à l’expliquer «tout de même», les sujets recourront d’autant plus à des croyances
sauvages que les ressources cognitives qu’ils ont à leur disposition seront faibles. On a
d’abord établi:
[1]d’une part, que les sujets placés préalablement en situation de non‑contrôle cognitif
(A2) et dont les ressources cognitives ont donc été amenuisées recourent davantage
aux croyances sauvages que les sujets préalablement placés en situation de contrôle
cognitif (A1) et que cette variable n’intervient pas pour les autres explications
(Deconchy et Hurteau, 1998);
42
[2]d’autre part, que les sujets exposés à une rhétorique fantastique (B2) – comparés
aux sujets exposés à une rhétorique factuelle (B2) – voient s’amenuiser leurs
ressources cognitives et que, par ailleurs et éventuellement de ce fait, ils recourent
davantage aux croyances sauvages: cette variable n’affectant pas le recours aux
autres explications (Deconchy et Ragot, 1999).
2.3. Une interaction relativement intrigante
Pour mieux percevoir la façon dont les sujets – mis préalablement en situation de contrôle
(A1) ou de non‑contrôle cognitif (A2) – traitent cognitivement un message aussi insolite que
l’histoire de Louise présentée sous deux types différents de rhétorique (factuelle: B1 et
fantastique: B2), on a recouru au Modèle Heuristique/Systématique de Chaiken (Chaiken,
1980, 1987) et on a utilisé la tâche de Brock et Shavitt (1983) afin d’isoler, pour chacune
des quatre situations du plan (A*B), ce en quoi le traitement du message y relève majoritairement
d’un traitement systématique ou d’un traitement heuristique.
On ne peut qu’évoquer à grands traits le raisonnement qui a mis en place l’hypothèse
portant sur cette interaction. Elle procède en trois temps.
[1]Par définition, l’inexplicable – ou l’invérifiable – n’a pas de véritable explication:
seul un autre inexplicable – ou un autre invérifiable – peut «véritablement» les
expliquer». C’est ce que cherchent à faire toutes les apologétiques intra‑idéologiques.
Dans le champ balisé par les deux variables, c’est évidemment quand la rhétorique
est fantastique (B2) plutôt que factuelle (B1) que l’invérifiable est rendu le plus
disponible. Une exégèse sérieuse (un traitement systématique) renvoie donc au moins
à la modalité B2 du plan expérimental.
[2]Mais une exégèse sérieuse (un traitement systématique) d’un message portant sur
l’occurrence d’un évènement inexplicable n’est possible que si le recours à l’invérifiable
ne s’épuise pas dans l’ineffable, dans l’extatique et dans le fusionnel: il faut bien
qu’il y en ait un système régulateur. Dans le champ balisé par les deux variables,
c’est évidemment quand la situation induit du contrôle cognitif (A1) plutôt que du
non‑contrôle cognitif (A2) que l’invérifiable est cognitivement jugulé. Un traitement
systématique renvoie donc également à la modalité A1 du plan expérimental. À ce
point du raisonnement, ce serait donc dans la situation A1B2 (mise préalable en situation
de contrôle cognitif et rhétorique fantastique) que, par hypothèse, le traitement de
l’histoire de Louise devrait davantage relever d’un genre systématique: et, par
conséquent, susciter une plus grande dépense des ressources cognitives disponibles.
[3]En première analyse, le message portant sur l’occurrence de l’évènement «inexplicable»
serait, donc traité de façon plutôt systématique. Dans la situation A1B2: où inter
viennent un élément de «contrôle» (cognitif: A1) et un élément d’«effervescence»
(rhétorique: B2). On a transféré ce modèle «articulatoire» et on a fait l’hypothèse
que, en retrait, le traitement du message serait également plutôt systématique dans
la situation A2B1 où interviennent également un élément de «contrôle» d’un autre
type (rhétorique: B1) et un élément d’«effervescence» d’un autre type (cognitive:
A2). On pourra se référer aux travaux où l’on a examiné plus longuement ces
propositions théoriques (Deconchy et Deschamps, 2009).
En utilisant la technique de Brock et Shavitt (1983), on a effectivement montré que
c’était dans la situation A1B2 et, en retrait, dans la situation A2B1 que les sujets, avant
même qu’on ne leur demande d’«expliquer tout de même» ce qui arrivait à Louise, traitent
son histoire d’une manière majoritairement systématique (Deconchy, Jorf et Oung, 2000).
43
2.4. Traitement cognitif et modalités d’«explication»
Consécutivement, quand on demande aux sujets d’«expliquer» tout de même ce qui est arrivé
à Louise, on peut donc penser que c’est dans les situations A1B2 et A2B1 que ce traitement
a été opéré de façon majoritairement systématique: amenuisant d‘autant les ressources
cognitives des sujets. C’est donc dans les mêmes situations que, immédiatement après, ils
seraient amenés à recourir à des croyances sauvages qui, par hypothèse, demanderaient
moins de ressources cognitives que les autres. On a pu le montrer plusieurs fois: soit en
recourant à des questionnaires pré‑établis (Deconchy, Del Pizzo et Oung, 2004), soit en en
analysant la production libre des sujets (Deconchy et Deschamps, 2006; 2009). On doit
signaler que, sans que nous en ayons aucune explication, le modèle se retrouve quelquefois
mieux chez les sujets masculins.
Une inflexion et un second enchaînement court: «se représenter,
tout de même, le mythique»
3. Une inflexion diversifiée
3.1. L’inflexion de l’objet
La notion d’inexplicable n’est pas homogène: on ne se risquera pas à en faire la typologie.
Dans l’ensemble des représentations gérées par un système de croyances ou par un système
idéologique, il existe celles d’évènements qui sont intégrées aux représentations dormantes
(Deconchy, 2002) régulées par le champ socio‑cognitif mis en place par ces systèmes. Le
système en réactive à l’occasion la mémoire: au point de faire considérer ces évènements
comme en étant fondateurs. Doublement fondateurs: [1] par la filiation historique que l’on
peut établir entre l’occurrence de l’événement et le contrôle social qui s’exerce actuellement
sur le champ de croyances ou sur le champ idéologique; [2] par la mise en disponibilité
apparemment rationnelle d’une sorte de soubassement ontologique qui légitime l’emprise
de ces champs. On pourrait parler, ici, de représentation mythique.
Quand et où ils se sont produits, certains de ces évènements fondateurs ont tellement
été vécus comme imprévisibles que, dans l’instant, ils ont été perçus comme inexplicables.
C’est sous deux angles d’approche qu’ils pouvaient être imprévisibles: [1] sous l’angle de
l’impossibilité où l’on avait été d’en déceler les prodromes et les indicateurs historiques;
[2] sous l’angle de l’impossibilité rationnelle de leur occurrence. Il va sans dire que le
va‑et‑vient conceptuel entre ces deux pôles est constitutif de l’intégration de l’événement
au corpus. Par la suite, de multiples explications pourront être trouvées à un événement
mémorisé tout à la fois inexplicable et fondateur.
D’évidence, nous sommes devant une classe d’objets très proches de ce sur quoi on a
travaillé précédemment à propos d’un message qui porte sur l’occurrence d’un événement
inexplicable. Objets proches mais différents: parce que l’événement concerné (par exemple:
le non‑vieillissement de Louise) n’était susceptible, en soi, d’aucune explication ultérieure
convaincante. Nous avons essayé d’établir une jonction conceptuelle entre ce qui avait été
établi à propos d’évènements considérés comme inexplicables en vertu de l’écart qu’ils
imposent aux normes de la rationalité et à propos d’évènements d’abord considérés comme
inexplicables à cause de l’écart qu’ils imposent aux vraisemblances et aux convenances
apparentes de l’historicité.
44
Le 11 septembre 2001 s’est produit, à New York, un de ces évènements dont la
représentation ultérieure était potentiellement mythique. Il a été vécu directement par
quelques‑uns, il a été médiatiquement mémorisé par beaucoup, il a été stocké en mémoire
et activement argumenté par une idéologie là‑bas dominante. Il a été par la suite expliqué,
mais l’image en garde un relent d’inexplicable. Nous avons ainsi travaillé sur la représentation
des atteintes portées aux tours du World Trade Center à New York. Nous renvoyons aux
travaux qui, dans une toute autre optique que la nôtre, ont travaillé sur la réception de
l’information qui portait sur cet événement (Courbet et Fourquet, 2003): dans l’instant,
vécu comme imprévisible jusqu’à l’inexplicable, médiatisé à l’extrême, intensément intégré
à l’espace représentationnel commun, fondateur d’une mythologie et presque d’une ontologie
(les fameuses forces du mal!), prescripteur d’une praxis particulière (la lutte contre ces
forces): le tout contribuant à faire stocker en mémoire une fantasmagorie éventuellement
susceptible d’être réactivée. Par la suite, de multiples explications ont été trouvées à
l’occurrence de cet événement imprévisible jusqu’à l’inexplicable: à toute fins d’éclairer
les modalités de cette occurrence et de faire prendre forme au champ de représentations
complexes qui coalesçait et qui coagulait autour d’elle. Le tout, bien sûr, pour maintenir
la permanence du mythe fondateur et pour prescrire, désormais, un système d’action.
En nous référant aux deux jeux de variables précédemment évoqués et en reprenant
l’hypothèse qui, en amont, avait été introduite à leur propos, nous nous sommes demandé
comment, quelques années plus tard et à des milliers de kilomètres de là, des sujets
opéreraient si on leur demandait d’évaluer des causes éventuelles de cet événement réel
mais devenu, peu à peu, mythique: indépendamment, si l’on peut dire, des réactions
répulsives –par exemple, des peurs collectives‑ qu’il peut susciter (Rouquette, 2007)
3.2. L’inflexion de la méthode
Après avoir mis les sujets en situation de contrôle ou de non‑contrôle cognitif (voir
ci‑dessous), on aurait pu simplement leur communiquer le récit du 11 septembre 2001. On
aurait alors recouru à nouveau à une rhétorique fantastique opposée à une rhétorique
factuelle. Mais, à la différence de ce qui passait dans les travaux précédents à propos de
l’histoire de Louise, l’événement était depuis longtemps connu de tous. Ses supports
médiatiques avaient déjà accrédité un certain type de rhétorique et son enveloppe idéologique
était devenue incontournable: alors que l’étrangeté de l’histoire de Louise ne la destinait
pas à générer une enveloppe de ce genre.
Nous avons choisi d’exposer les sujets à une représentation visuelle de l’incendie des
deux tours: après avoir réactivé l’image et le souvenir de l’événement, une simple photographie,
sans aucun récit d’appui. La même photographie a toutefois été présentée sous deux formes:
une forme d’épure (où les objets sont présentés à traits fermes, sans fioritures et en
blanc‑noir et que l’on rapprochera du factuel) et une forme de fantasmagorie (où les objets
sont présentés à traits vibrants, chromatiquement recherchés et que l’on rapprochera du
fantastique). Ce terme de fantasmagorique renvoie aux effets d’une crase entre le fantasme
et le terme d’allégorie, tous deux disponibles en psychologie sociale. Les concepts d’épure
et de fantasmagorie prendront encore meilleure forme quand on décrira, ci‑dessous, le
matériel utilisé.
On a rappelé aux sujets que cet événement avait suscité, dans l’instant, un certain nombre
d’explications. On leur en a soumis quelques‑unes, en leur demandant d’en évaluer la
pertinence. Parmi ces explications potentielles, certaines renvoyaient à des croyances du
genre de celles que l’on avait introduites dans les travaux en amont. Leur typologie – on
le verra – s’est enrichie d’autres considérations.
45
3.3. Une inflexion de variable: du fantastique au vivide
Dans les travaux antérieurs, on avait évoqué la rhétorique du message portant sur l’occurrence
de l’inexplicable. Quand le message portait sur la simple relation des faits (dans la mesure
où on peut relater de façon simple l’occurrence de faits inexplicables), on disait que cette
rhétorique était factuelle. Quand cette relation des faits était assortie d’opérateurs de genre
allégorique, mystique ou lyrique, on disait que cette rhétorique était fantastique: mot que
l’on avait emprunté à Todorov (1970).
Ici, il n’y a pas de discours portant sur l’occurrence d’un événement inexplicable. En
réactivant le souvenir d’un événement désormais mythifié et en l’appuyant par une ico
nographie discursivement muette, on recourt à ce que l’on a appelé une rhétorique visuelle,
dont on a étudié les fonctions et les processus qu’elle est susceptible de déclencher (pour
une revue de question, voir: Kenney et Scott, 2003). En fait, on n’est pas encore véritablement
parvenu à établir le fonctionnement qui serait celui d’un argumentaire visuel: surtout quand
il s’agit, comme ici, d’un visuel statique et non d’un visuel séquentiel qui, lui, est
formellement proche d’une discursivité orale ou écrite.
On a parlé d’iconographie d’épure et d’iconographie de fantasmagorie: sorte de doublet
du couple «factuel»/«fantastique» des travaux précédents, à propos de l’histoire de Louise.
On peut considérer que cette histoire relatée sous une forme fantastique est plus vivide que
l’autre, en utilisant une terminologie actuellement assez disponible. Cette vividité tend à
être définie moins en fonction de ses caractéristiques propres qu’en fonction de ses effets
supposés. Depuis le texte fondateur de Nisbett et Ross (1980), une information est considérée
comme vivide «quand elle est susceptible d’attirer et de retenir notre attention et d’exciter
notre imagination: dans la mesure où (a) elle est émotionnellement implicante, (b) concrète
et pourvoyeuse d’images, (c) proche du point de vue sensoriel, temporel ou spatial» (p.45).
En tant que telle, l’information vivide est «more imageable» (McGill et Anand, 1989),
«more emotional» (MacInnis et Price, 1987) et «more intense» (MacKenzie, 1986): elle
attire davantage l’attention (Keller et Block, 1997). En fait et par la suite, on a mis en cause
cette unilatéralité des effets de la vividité: là où elle intervient aussi bien à titre de
ralentisseur que de dynamiseur (Frey et Eagly, 1993; Smith et Shaffer, 2000). L’information
vivide mobiliserait davantage l’attention, elle serait plus apte à être stockée en mémoire et
elle influencerait plus fortement le comportement du récepteur. En ce qui nous concerne,
nous retiendrons la position de Frey et Eagly (1993) pour qui le traitement d’une information
vivide serait cognitivement plus coûteux: alors que cette position n’était pas celle de Nisbett
et Ross (1980). La vividité supposée de l’iconographie de fantasmagorie tient surtout – on
le verra – à l’emploi de couleurs vives et primaires alors que notre iconographie d’épure
consiste en un camaïeu de gris. On peut penser qu’elle est traitable à plus grand coût
cognitif: alors même que les processus persuasifs typiques de l’exposition à des images en
couleurs restent peu explorés (Garber et Yatts, 2003). On retiendra de cette exploration
sommaire que, dans la suite de ce travail, nous pourrons considérer que le traitement de
l’iconographie de fantasmagorie est cognitivement plus coûteux que l’iconographie d’épure.
46
4. Le rôle des stéréotypes: une première expérimentation (Deconchy et
Deschamps, 2008)
4.1. Le faible coût cognitif des stéréotypes
Dans les premiers travaux, on avait montré que c’est quand les sujets ont été mis au préalable
en situation de contrôle cognitif (A1) puis exposés à une rhétorique fantastique (B2) que,
ultérieurement, ils recouraient davantage aux croyances sauvages (situation A1B2): dans le
cadre de notre hypothèse de départ, ce recours demandait moins de ressources cognitives
que le recours aux autres types d’explication. On retrouvait des traces du même modèle
dans la situation A2B1: nous nous en sommes expliqués (Deeconchy et Deschamps, 2008).
La transposition termes à termes que l’on vient d’évoquer mène logiquement à l’hypothèse
que, dans ce nouveau champ expérimental, c’est dans les mêmes situations A1B2 et A2B1
que l’on devrait trouver l’appel le plus fort à des croyances sauvages pour expliquer ce qui
s’était passé à propos des tours en feu, dont l’image est présentée aux sujets.
Ce recours serait donc de moindre coût cognitif. On peut alors penser que toute opération
de faible coût cognitif qui suivrait l’exposition aux images du World Trade Center serait
rendue plus disponible dans les mêmes situations. Ce serait le cas de l’appel à des stéréotypes
pour décrire les auteurs probables de l’agression: appel dont, d’une façon générale, on
connaît le moindre coût cognitif (Ric, 1994, 1997).
4.2. L’idée expérimentale et la méthode
En France, on a donc mis 126 élèves de classes terminales en situation de contrôle (A1) ou
de non‑contrôle cognitif (A2). On les a ensuite exposés à la photographie des tours en feu
du World Trade Cernter soit sous forme d’épure (B1) soit sous forme de fantasmagorie (B2)
avant de leur faire évaluer la pertinence d’un certain nombre d’explications. On examinera
plus bas sur cette distinction entre épure (B1) et fantasmagorie (B2). Certaines de ces
explications relevaient de la technologie, de la sociologie ou de caractéristiques internes
des auteurs possibles de l’agression (voir plus bas) et certaines autres d’un jeu de croyances
sauvages. Dans cette première expérimentation, on n’a pas évoqué la responsabilité «stéréotypée»
de membres d’ethnies particulières. On a proposé des évaluation de pré‑stéréotypes (que
nous avons appelés «typiques»: «c’est parce que, dans certaines régions du monde, il y a
des gens prêts à tout pour arriver à leurs fins; …certains milieux sont prédisposés à recourir
à la violence; …dans certaines régions, les gens agissent par fanatisme»).
4.3. Les premiers résultats
Comme prévu et à l’image des résultats antérieurs, c’est dans les situations A1B2 et A2B1
que l’appel aux croyances sauvages est le plus fort. C’est dans les mêmes situations que
l’appel aux causes internes et aux causes typiques tend à être faiblement plus appuyé. Après
discussion de ces résultats, il fallait songer à travailler sur de véritables stéréotypes,
ethniquement définis.
47
Une nouvelle expérimentation et sa méthode
L’imputation causale de l’évènement – désormais considéré comme mythique – porte
probablement sur des sous‑groupes – internes ou externes – minoritaires par rapport à la
culture dominante, plus ou moins médiatisés dans leur existence, leurs positions et leurs
actions. Certains de ces sous‑groupes – susceptibles de stéréotypisation – ont été immédiatement
perçus comme des acteurs potentiels sinon probables de l’évènement. Dans ce cas‑ci, il
s’agissait surtout des «Arabes» ou des «Musulmans»: à ce point, que les explications qui
en font les auteurs apparaissent comme adéquates et logiques et ne relèvent plus de l’ordre
de la croyance. Leur évocation comme «causes» est socialement et cognitivement pertinente.
L’imputation causale de l’évènement mythique à certains autres sous‑groupes – dont la
représentation est également susceptible de stéréotypisation – est tellement incongrue qu’elle
en devient socialement et cognitivement non‑pertinente: dans ce cas‑ci, par exemple, les
«Bouddhistes». La suggestion de les considérer comme les auteurs de l’évènement ne saurait
être accréditée qu’en fonction d’imputations causales incernables et quasiment délirantes,
proches des «croyances sauvages» dont nous avons parlé jusqu’ici.
Les questions que l’on posera aux sujets ne porteront pas sur l’imputation causale de
l’évènement mythique à l’un ou l’autre de ces deux sous‑groupes: il ne s’agit pas de
procéder à une sorte de sondage d’opinion. Elles porteront sur la mise en place de leurs
stéréotypes respectifs. Nos hypothèses ne porteront pas sur l’importance de l’imputation
causale à chacun des sous‑groupes, mais sur les modalités de référence à leurs stéréotypes
respectifs quand cette imputabilité est en jeu.
5. Le plan expérimental
5.1. Les variables indépendantes
Une première variable indépendante (A) renvoie à la mise préalable des sujets en situation
de contrôle cognitif (A1) ou de non‑contrôle cognitif (A2). Il s’agit d’un facteur indépendant.
Une deuxième variable indépendante (B) renvoie à l’iconographie à laquelle les sujets sont
exposés: iconographie d’épure (B1) ou iconographie de fantasmagorie (B2). Il s’agit d’un
facteur indépendant. Une troisième variable indépendante (C) renvoie aux différents types
de causes qui seront proposées à l’évaluation des sujets. Il s’agit d’un facteur appareillé.
5.2. Les variables dépendantes
Une liste d’explications éventuelles est proposée aux sujets. Ils auront à en évaluer la
pertinence sur des échelles –3/+3 (sans case zéro). On trouvera cette liste ci‑dessous.
5.3. La population
On a travaillé avec 71 étudiants en Sciences de la Communication d’une Université italienne
âgés de 19 à 23 ans. La passation était assurée par des intervenants locaux. Elle a eu lieu
à peu près six ans après les évènements de New York.
Cette passation a été réalisée en une seule fois, dans la même salle, chaque sujet étant
convenablement isolé de ses voisins. Par précaution et pour que les sujets ne se rendent
pas compte qu’ils ne travaillaient pas sur le même support, on a distribué les iconographies
de fantasmagorie (plus visibles de loin par l’autre groupe de sujets) en fond de salle et les
48
iconographies d’épure en tête de salle: les deux zones ayant été séparées par une allée.
Après la passation, on s’est oralement assuré que les participants avaient rapporté l’iconographie
(sous ses deux formes) aux évènements de New York: sans référence de date exacte, pour
la plupart. La référence de ces photos aux évènements du 11 septembre est d’autant plus
assurée que l’iconographie immédiatement disponible est très peu diversifiée, jusqu’à relever
d’emblée du «symbolique» plutôt que du «documentaire» (Chéroux, 2009).
Dans la condition de contrôle cognitif (A1), 18 sujets ont été exposés à une iconographie
d’épure (B1) et 19 à une iconographie de fantasmagorie (B2); dans la condition de
non‑contrôle cognitif (A2), 17 sujets ont été exposés à une iconographie d’épure (B1) et 17
à une iconographie de fantasmagorie (B2). Le nombre de sujets masculins (N = 24) est
très inférieur à celui des sujets féminins (N = 47), mais à peu près également distribué
entre les quatre situations. Des analyses préliminaires ont montré que le genre n’était que
très faiblement séparateur. Nous n’avons pas tenu compte de cette variable.
6. La séquence expérimentale
Chaque sujet a reçu une enveloppe grand format, dont il a sorti successivement les documents
utiles. Ces documents sont strictement anonymes. Une case est toutefois prévue pour que
les sujets puissent préciser leur genre.
a. Dans un premier temps, on a mis les sujets soit en situation de contrôle cognitif (A1)
soit en situation de non‑contrôle cognitif (A2).
La tâche de Ric (1994) est présentée aux sujets comme une épreuve de logique perceptive. On
leur confie une planche qui comporte huit figures et on leur montre que chacune de ces figures
est composée de cinq éléments, dont chacun peut apparaître sous deux formes: un triangle ou
un cercle, de petite ou de grande taille, sur fond blanc ou sur fond hachuré, contenant un R
majuscule ou un r minuscule, sous‑ligné ou sur‑ligné d’un trait horizontal. À propos de l’un
de ces éléments (qu’il leur faudra découvrir), présenté sous l’une ou sous l’autre des deux
formes possibles, on indique aux sujets dans lesquelles des huit figures il est présent (OUI) et
dans lesquelles il ne l’est pas (NON). Il s’agit de le retrouver et il n’y a qu’une seule solution
possible. Sous la direction de l’expérimentateur, les sujets travaillent sur la première planche
et en trouvent collectivement la solution. Par la suite, on les laisse seuls pour trouver la solution
aux sept planches qui leur sont successivement présentées. Les uns reçoivent des planches où
l’on peut facilement trouver la solution (contrôle cognitif: A1); les autres, des planches où il n’y
a pas de solution possible (non‑contrôle cognitif: A2). Une fois qu’ils ont terminé leur travail, les
sujets remettent les fascicules comprenant ces différentes planches dans les enveloppes d’origine.
b. Les sujets en ont alors retiré un autre document (42 x 30 centimètres) (Format A3).
[] Dans la moitié gauche, une photographie reproduit les deux tours du World Trade
Center, en feu et telles qu’on les a vues dans de nombreuses publications ou émissions.
Aucune légende écrite n’apparaît sur le document. Aucune description des photos n’est
donnée par l’expérimentateur. L’événement auquel elles renvoient n’est situé ni dans le
temps, ni dans l’espace: pas plus que l’on n’en donne une définition ou une description
(«attentat», «accident», «incendie»…).
Dans un cas (iconographie d’épure: B1), les deux tours et leur arrière‑fond apparaissent
en camaïeu de gris. Un nuage de fumée noire se dégage de leur sommet. Dans l’autre cas
(iconographie de fantasmagorie: B2), les deux tours sont violemment colorées (dominante
bleue et jaune). Un panache de fumée noire‑verdâtre se dégage de leurs sommets et une
boursouflure de flammes apparaît aux deux tiers de la plus grande. L’arrière‑fond est bleu:
pommelé et non uniforme, pour le faire «vibrer» davantage.
49
[] Dans une cartouche en haut de la moitié droite de la page, on a cherché à réactiver
le souvenir de l’événement et à rappeler que, dans l’instant, il avait été perçu comme
imprévisible: sous une forme différente des situations de flashbulb memories (Brown et
Kulik, 1997) éventuellement centrées sur le World Trade Center (Talarico et Rubin, 2003;
Neisser, 1982).
Vous vous souvenez sûrement de ces photos qui ont fait le tour du monde. L’évènement était
tellement inattendu que, pour beaucoup de gens –alors et peut‑être encore maintenant‑, il
paraissait inexplicable. Diverses «explications», alors, ont tout de même été données. Elles
valent ce qu’elles valent et elle restent partielles.1
Dans une seconde cartouche, légèrement décalée, on a introduit la tâche et la consigne:
Nous allons vous présenter une série d’«explications» que l’on a proposées. Pour chacune d’entre
elles, nous allons vous demander si elle contribue à expliquer l’événement auquel ces photos
correspondent.
Si vous pensez que OUI, absolument OUI, cette proposition explique cet événement, vous
mettrez une croix dans la case «+3» de l’Echelle. Si vous pensez que NON, absolument NON,
cette proposition n’explique pas cet événement, vous mettrez cette croix dans la case «‑3» de
l’Echelle. Si vous nuancez votre position, vous mettrez la croix dans la case correspondante.2
[] Une liste de quinze explications potentielles a été alors proposée aux sujets. Ces
propositions sont de cinq types différents. On verra plus bas comment elles se situent par
rapport aux hypothèses que nous formulerons.
Trois propositions renvoient aux modalités de construction des tours: c’est parce que
la hauteur des tours est trop élevée (Q1); c’est parce que la résistance des matériaux
utilisés dans la construction est trop faible (Q6); c’est parce que les fondations des tours
sont trop peu profondes (Q11) (causes technologiques)3. Trois propositions renvoient à des
considérations sur l’état social du monde: c’est parce que la situation générale du monde
est instable (Q3); c’est parce que les biens et les richesses sont inégalement répartis dans
le monde (Q8); c’est parce que la très grande complexité de la société moderne la rend
fragile (Q13) (causes sociologiques)4.
Trois propositions renvoient aux capacités présumées des auteurs inconnus mais potentiels
de l’évènement, sans qu’aucune appartenance particulière ne leur doit donnée: c’est parce
que les auteurs de cette action ont un grand sens de l’organisation (Q5); c’est parce que
les auteurs de cette action sont très méticuleux (Q10); c’est parce que les auteurs de cette
1. «Vi recorderete sicurament di queste foto che hanno fatto il giro del mondo. L’avvenimento era
talmente inatteso che, per molta gente – allora e forse ancor oggi –, pareva inspiegabile. Diverse
«spiegazioni», allora, sono comunque state lo stesso date. Valgono quello che valgono e restano parziali».
2. «Vi presenteremo una serie di «spiegazioni» che sono state proposte. Per ciascuna di esse, vi
chiederemo se essa contribuisce a spiegare l’avvenimento al quale queste fpto corrispondo.
Si pensate che, SI, assolutamente SI, questa proposizione spiega questo avvenimento, mettete una
croce nella casella «+3» della scala. Si pensate che NO, assolutamente NO, questa propoisizione
nonn spiega questo avvenimento, mettete la croce nella casella «‑3» della scala. Se sfumate la
vostrra posizione, mettete» la croce nella la casella corrispondente».
3. e perché l’altezza delle torri è troppo elevata (Q1); e perché la resistenza dei materiali utilizzati nella
costeruzione è troppo debole (Q6); e perché le fondamenta delle torri sono troppo poco profonde (Q11).
4. e perché la situazione generale del mondo è instabile (Q3); e perché i beni e le ricchezze sono
spartiti in modo ineguale nel mondo (Q8); e perché l’enorme complessita della società moderna
la rende fragile (Q13).
50
action sont de fins techniciens (Q15) (causes internes)1. Ces neuf premières formulations
et ces intitulés se retrouvent, en français, dans l’étude précédente (Deconchy et Deschamps,
2008).
Trois propositions renvoient à des traits probables des Musulmans, à titre d’auteurs
potentiels de l’évènement: c’est parce que les Musulmans sont des gens incompréhensibles
(Q4); c’est parce que les Musulmans sont des gens impénétrables (Q9); c’est parce que
les Musulmans sont des gens dissimulateurs (Q14)2 (stéréotypes d’un groupe perçu comme
auteur «certain»). Trois propositions renvoient à des traits probables des Bouddhistes, à
titre d’auteurs potentiels de l’évènement: c’est parce que les Bouddhistes sont des gens
énigmatiques (Q2); c’est parce que les Bouddhistes sont des gens imprévisibles (Q7); c’est
parce que les Bouddhistes sont des gens renfermés (Q12)3 (stéréotypes d’un groupe perçu
comme auteur «impensable»).
7. Hypothèses
On peut donc faire l’hypothèse que:
– l’interaction A*B, comme dans toute cette série d’expérimentations, ne sera pas significative
pour les explications technologiques et sociologiques, avec toutes les difficultés que
pose la vérification d’une hypothèse nulle. L’hypothèse n’a jamais porté sur elles.
– l’interaction A*B pourrait l’être significative, comme elle l’avait été faiblement ailleurs
(Deconcht et Deschamps, 2008), à propos des explications internes: la nuance venant
de ce que, dans la liste proposée ici aux sujets, l’internalité a été fléchée, par ailleurs,
vers deux groupes ethniquement repérables.
– elle ne le sera pas en ce qui concerne le stéréotype du groupe perçu comme auteur
«certain» (les «Musulmans»), mais qu’elle le sera à propos du stéréotype du groupe
perçu comme auteur «impensable» (les «Bouddhistes»): à l’image de ce que l’on avait
obtenu à propos des croyances sauvages.
On se rappellera que cette hypothèse ne porte pas sur un appel plus ou moins fort ou
plus ou moins fréquent aux stéréotypes (en vertu du faible coût cognitif de ce recours).
Elle porte sur la structure interne de cet appel en fonction des caractéristiques du contrôle
cognitif (mise préalable en situation de contrôle ou de non‑contrôle) et en fonction du type
de la «rhétorique.imagière» (épure ou fantasmagorie).
8. Résultats
8.1. Les différents types d’explications
Les échelons ‑3/+3 ont été transformés en scores de 1 à 6. On a d’abord vérifié à l’aide
d’une analyse factorielle (critère de Kaiser‑Meyer‑Olkin =.773) que les différentes «causes»
soumises à l’évaluation des sujets se regroupent selon les cinq types d’explications auxquelles
1. e perché gli autori di questa azione hanno un grand senso dell’organisazzione (Q5); e perché gli
autori di questa azione sono molto meticulosi (Q10); e perché gli autori di questa azione sono dei
tecnici raffinati (Q15).
2. e perché i Musulmani sono gente incomprensibile (Q4); e perché i Musulmani sono gente impenetrabile
(Q9); e perché i Musulmani sono dissimulatori (Q14).
3.e perché i Buddisti sono gente enigmatica (Q2); e perché i Buddisti sono gente imprevedibile (Q7);
e perché i Buddisti sono gente chiusa (Q12).
51
elles sont censées renvoyer. Après rotation Varimax, on constate que tel est bien le cas
(Tableau 1).
Tableau 1. Saturation des 15 items (répartis en cinq types de cause) sur les cinq premiers
facteurs de l’Analyse factorielle (méthode avec rotation varimax)
Bouddhistes 3
Bouddhistes 2
Bouddhistes 1
Internes 1
Internes 2
Internes 3
Technologiques 2
Technologiques 3
Technologiques 1
Musulmans 1
Musulmans 2
Musulmans 3
Sociologiques 1
Sociologiques 2
Sociologiques 3
Variance %
Facteur 1
.901
.900
.723
.095
–.071
–.035
.024
.170
.035
.266
.474
.491
–.033
–.029
.433
19.45
Facteur 2
–.016
.023
–.112
.851
.850
.779
.108
.131
.096
.098
.178
.151
.138
.266
.280
15.58
Facteur 3
.079
.060
.075
.017
.275
.078
.906
.885
.609
.000
.130
.184
.139
.304
.009
14.90
Facteur 4
.205
.205
.439
.145
–.070
.196
.065
–.029
.205
.857
.698
.692
.317
.055
–.094
14.67
Facteur 5
.044
–.005
.087
.202
.102
.233
.100
.065
.373
.003
.287
.253
.743
.717
.712
13.26
Moy.a
1.69
1.59
1.55
3.56
3.38
2.89
1.89
1.68
1.65
2.94
2.69
2.51
4.30
3.94
3.38
a
Moyennes des réponses des sujets aux différents items (1: «cette proposition n’explique pas cet
événement» à 6: «cette proposition explique cet événement»)
Les évaluations portant sur les traits Bouddhistes se regroupent très nettement sur le
Facteur 1 (qui explique près de 20% de la variance) et celles portant sur les traits des
Musulmans sur le Facteur 4 (près de 15 % de la variance). On se souviendra que, dans les
études antérieures, le Facteur 1 rassemblait les causes dites mystérieuses. Le Facteur 2
rassemble les évaluations portant sur les causes internes, le Facteur 3 celles portant sur les
causes technologiques et le Facteur 5 celles portant sur les causes sociologiques.
À ce moment de l’analyse, on peut dire que l’évaluation, à titre de «cause» potentielle,
des traits attribués aux Bouddhistes (groupe perçu comme auteur «impensable») explique
un plus grand pourcentage de la variance que ne le fait aucune autre «cause». On remarquera
que les traits attribués aux Musulmans (groupe perçu comme auteur «certain») ne se
distinguent pas des autres «causes» que l’on a suggérées aux sujets.
8.2. Analyse des interactions entre les variables
Anova sur l’ensemble des cinq types de cause
On constate (Tableau 1) que certains items ont des saturations non négligeables sur plusieurs
facteurs. Comme, par ailleurs, tous les α de Cronbach sont satisfaisants, on a travaillé sur
la somme des trois évaluations correspondant à chacun des cinq types de causes. À simple
titre indicatif, on notera que, toutes situations confondues, ce sont les données sociologiques
(α =.71; M = 3.873) et les causes internes (α = .82; M = 3.272) qui contribuent le
plus à expliquer l’occurrence de l’évènement mythique: les causes technologiques n’y
intervenant que peu (α = .79; M = 1.736). Les traits stéréotypés des Musulmans (α = .89;
52
M = 2.708) interviennent davantage que ceux des Bouddhistes (α = .89; M = 1.605).
On remarquera que, d’une façon générale, les évaluations sont plutôt négatives.
Par rapport aux cinq types de «causes» (variable C) proposées aux sujets et aux
évaluations qu’ils formulent à leur propos, l’hypothèse est sélective. En ce qui concerne
les traits des Bouddhistes, on devrait trouver les traces d’une interaction entre la Variable A
(contrôle/non‑contrôle) et la Variable B (iconographie d’épure/iconographie de fantas
magorie). On ne devrait pas en trouver de trace pour les autres «causes» suggérées aux
sujets (technologiques, internes, sociologiques, Musulmans): avec toutes les questions que
pose la vérification d’une hypothèse nulle. Dans l’analyse de variance qui intègre les deux
variables intersujets (A et B) et la variable intrasujets (C: types de causes), obtenir une
interaction entre les trois variables serait naturellement favorable à notre hypothèse sans
pourtant la vérifier (Tableau 2).
Tableau 2. Analyse de variance en prenant en considération les cinq types de causes
Source
Intersujets
Contrôle/Non‑contrôle (A)
Epure/Fanttasmagorie (B)
A*B
Résidu intersujets
Intrasujets
Type de cause
Type de cause*A
Type de cause*B
Type de cause A*B
Résidu intrasujets
ddl
F
Signification
1
1
1
67
.570
1.820
1.931
.453
.182
.169
4
4
4
4
268
67.717
.334
.982
1.429
1.076
<.001
. 871
.457
.260
Tel n’est pas le cas. En ce qui concerne la variable contrôle/non‑contrôle (A) (F[1,67] =
.570) et en ce qui concerne la variable iconographie d’épure/iconographie de fantasmagorie
(B) (F[1,67] = 1.820), comme en ce qui concerne leur interaction (A*B) (F[1,67] = 1.931),
on n’obtient aucun écart significatif. Si – comme on pouvait s’y attendre – le type de cause
(cinq modalités) est fortement séparateur (F[4,268] = 67.717; p. < .001), son interaction
avec la variable contrôle/non‑contrôle (A) et la variable B (épure/fantasmagorie) ne l’est
pas (F[4,268] = 1.429; ns), Il ne faut pas trop s’en étonner. On a fait l’hypothèse que les
traits des «Bouddhistes» seraient la seule «cause» à introduire une interaction entre les divers
facteurs: sa singularité est forcément diluée quand elle est plongée dans l’ensemble des
cinq causes proposées aux sujets. On doit donc procéder de façon plus localisée.
Anovas cause par cause
L’analyse de variance de la moyenne des évaluations établie pour chacune des cinq causes
proposées aux sujets est éclairante. Que ce soit pour les causes technologiques, pour les
causes internes ou pour les causes sociologiques, l’interaction entre A (contrôle/non‑contrôle)
et B (épure/fantasmagorie) n’est pas significative. Évidemment, le facteur appareillé n’entre
plus en ligne de compte. C’est aussi le cas pour les traits des Musulmans avec, toutefois,
une très légère tendance que l’on ne signalera qu’en fonction de la suite de l’analyse (F[1,67] =
2.807; p. = .11). Par contre, en ce qui concerne les traits des Bouddhistes et ainsi que
prévu, l’interaction A*B est fortement significative (F[1,67] = 6.454; p. = .01). On
53
remarquera que, si l’on regroupe les traits des Musulmans et les traits des Bouddhistes (α =
.90), l’interaction A*B n’est pas non plus significative (F(1,67) = 2.556; p. = .11)1.
L’imputation causale de l’évènement mythique aux traits d’un groupe perçu comme
auteur impensable (les Bouddhistes) renvoie donc bien au même modèle que l’appel à des
croyances sauvages quand il s’agissait d’expliquer tout de même un évènement inexplicable.
On ne retrouve pas ce modèle à propos de l’imputation causale de l’évènement aux traits
d’un groupe perçu comme auteur certain – les Musulmans – alors que, pour les uns comme
pour les autres, on a évoqué des traits susceptibles d’être stéréotypisés. Il va sans dire que
cette différence entre les deux groupes stéréotypisés ne remet pas en cause l’idée que l’appel
à des stéréotypes, à titre d’explication possible, demande moins de ressources cognitives
que l’appel à toute autre cause. On y reviendra dans la discussion.
8.3. La comparaison entre les quatre situations (A1B1, A1B2, A2B1, A2B2)
L’analyse des interactions entre les variables, telle que nous venons d’y procéder, ne suffit
pas à vérifier ou à falsifier l’hypothèse que nous avons faite. Celle‑ci voulait, comme
lorsqu’il s’agissait des explications mystérieuses données à un évènement inexplicable, que
ce soit dans la situation A1B2 (contrôle*fantasmagorie) et, en retrait, dans la situation A2B1
(non‑contrôle*épure) que – en fonction de leurs traits stéréotypisés – les Bouddhistes
interviennent le plus dans l’explication de l’évènement mythique.
En ce qui concerne les trois types de cause où l’interaction A*B n’est pas significative
(technologiques, internes, sociologiques), on n’observe aucune différence entre les quatre
cases correspondant aux différentes situations. C’est également le cas pour les traits
Musulmans (A*B significatif à .11): les situations A2B1 (M = 2.94) et A1B2 (M = 3.01)
suscitant les évaluations les plus élevées, en comparaison des deux autres situations (A1B1:
M = 2.74 et A2B2: M = 2.11), mais de façon non‑significative. La situation est plus
nette pour les traits des Bouddhistes: c’est dans les situations A1B2 (contrôle/fantasmagorie:
M = 1.96) et A2B1 (non‑contrôle/épure: M = 1.86) que les évaluations imputatives sont
les plus fortes, en comparaison des deux autres situations (A1B1: M = 1.25 et A2B2:
M = 1.33). La différence entre A1B2 et A1B1 est pourtant la seule à être significative
(p. = .03).
Dans cette recherche comme dans celles qui l’ont précédée, on a dit plusieurs fois
pourquoi nous faisions l’hypothèse que c’était dans la situation où le contrôle cognitif (A1)
s’articule avec la rhétorique fantastique ou avec l’iconographie fantasmagorique (B2) que
l’appel aux croyances sauvages ou à un stéréotype incongru serait le plus fort. On avait fait
la même hypothèse à propos de la situation A2B1 (où le non‑contrôle cognitif s’articule avec
la rhétorique factuelle ou avec l’iconographie d’épure). On disait que cette deuxième
situation était «en retrait» de la précédente: d’une part, parce que son argumentation était
moins immédiate; d’autre part parce que, alors que l’hypothèse était toujours vérifiée pour
la situation A1B2, elle l’était moins régulièrement pour la situation A2B1, sans toutefois être
jamais inversée.
1. Une ACP effectuée en demandant 4 facteurs met en évidence après rotation Varimax que les causes
renvoyant aux traits stéréotypés des deux groupes d’auteurs évoqués se regroupent bien sur le
premier facteur (les saturations des traits proposés renvoyant aux Musulmans étant tout de même
plus faible que celles concernant les Bouddhistes). Les causes internes, technologiques et
sociologiques se rassemblent respectivement sur les Facteurs 2, 3 et 4.
54
Tableau 3. Comparaison du cumul des situations mixtes (contrôle cognitif ou rhétorique
et effervescence cognitive ou iconographique) et du cumul des situations
tout contrôle ou tout effervescence
Technologiques
Internes
Sociologiques
Bouddhistes
Musulmans
A1B2+A2B1
1.796
3.324
3.861
1.916
2.981
A1B1+A2B2
1.676
3.228
3.885
1.295
2.438
ddl
1,69
1,69
1,69
1,69
1,69
F.
.249
.078
.006
6.730
2.511
Signif.
ns
ns
ns
.01
(.11)
Pour chaque type de causes, on peut donc cumuler les évaluations imputatives portées
dans ces deux situations A1B2 et A2B1 et les comparer au cumul de celles qui sont portées
dans les deux autres situations A1B1 et A2B2 (Tableau 3).
En ce qui concerne les causes technologiques (M = 1.796 et 1.676), internes (M =
3.324 et 3.228) et sociologiques (M = 3.861 et 3.885), on ne constate aucune différence
entre les deux cumuls de deux évaluations. Pour les traits des Musulmans (groupe perçu
comme auteur certain), le cumul des évaluations portées en A1B2 et A2B1 est légèrement
supérieur au cumul des évaluations portées en A1B1 et A2B2, mais de façon non significative
(M = 2.981 et 2.438) (F[1.69] = 2.511; p. = .11). Par contre, pour les traits des
Bouddhistes (groupe perçu comme auteur impensable), les évaluations imputatives portées
dans les deux situations cumulées A1B2 et A2B1 sont nettement plus fortes que celles qui
sont portées dans les deux situations cumulées A1B1 et A2B2 (M = 1.916 et 1.295) (F[1.69]
= 6.730; p. = .01. C’est donc exclusivement à propos de l’imputation causale qui renvoie
aux traits des Bouddhistes que l’on retrouve le modèle que l’on avait établi à propos des
explications données à l’occurrence d’un évènement inexplicable.
9. Discussion
[1] La courte recherche que l’on vient de présenter s’appuie sur une hypothèse de départ:
lorsqu’un sujet travaille à expliquer «tout de même» et par voie causale l’occurrence d’un
évènement inexplicable, il tend à recourir à des croyances sauvages (c’est‑à‑dire non
socialement régulées), parce qu’un tel recours demande moins de ressources cognitives que
le recours à d’autres «explications». On avait toutefois montré que ce recours était d’autant
plus fort que le sujet était préalablement mis en situation de contrôle cognitif et que la
narration de l’évènement adoptait une rhétorique «fantastique» ou que le sujet était préalablement
mis en situation de non‑contrôle cognitif et que la narration de l’évènement adoptait une
rhétorique «factuelle».
Dans cette recherche – comme dans celle qui l’a immédiatement précédée (Deconchy
et Deschamps, 2008) –, on a transposé la notion d’«inexplicable» à celle de «mythique» et
on n’a plus recouru à la narration d’un évènement inexplicable mais à l’iconographie d’un
évènement mythique: à savoir les photographies des tours en feu du 11 septembre 2001, à
New York, présentées aux sujets soit sous forme d’épure, soit sous forme de fantasmagorie.
On a montré que le recours, à fin explicative, à des croyances sauvages était d’autant plus
fort que le sujet était préalablement mis en situation de contrôle cognitif et que l’iconographie
adoptait une forme de «fantasmagorie» ou que le sujet était préalablement mis en situation
de non‑contrôle cognitif et que l’iconographie adoptait une forme d’«épure». Dans le cadre
de notre hypothèse de départ, ce serait dans ces deux situations que le sujet incité à attribuer
des causes à l’évènement mythique aurait le moins de ressources cognitives à sa disposition.
55
à propos de la même occurrence, le recours à certaines représentations évoquées à titre
d’explications potentielles pourrait également demander moins de ressources cognitives que
le recours à d’autres représentations: alors même qu’elles ne relèvent pas directement de
«croyances sauvages». Auquel cas, le recours que l’on y ferait à titre explicatif devrait
adopter le même modèle que celui précédemment, obtenu avec les croyances sauvages. Ce
pourrait être le cas des stéréotypes introduits par la représentation de sous‑groupes que l’on
pourrait considérer comme auteurs de l’évènement: ici, l’agression sur les tours du World
Trade Center. C’est ce que cette recherche a essayé d’établir.
Dans le système de représentations et en tant qu’auteurs éventuels de l’agression, tous
les sous‑groupes susceptibles d’être évoqués n’ont pas le même statut. À propos de certains
d’entre eux, leur évocation va de soi en ce sens que leur rôle actif dans l’occurrence de
l’évènement est évident ou est devenu évident: dans le cas où nous sommes, c’est le cas
des Musulmans (groupe perçu comme auteur certain). Les considérer comme causes de
l’évènement n’est pas incongru et relève presque de l’explication rationnelle. Par contre,
l’évocation des Bouddhistes (groupe perçu comme auteur impensable) en tant que causes
potentielles est à ce point incongrue et extravagante qu’y accorder un quelconque crédit en
faisant leurs traits un composant de la cause de l’évènement, renvoie à une opération bien
proche des processus mis en œuvre dans le recours à des croyances sauvages.
Dans cette expérimentation, on a probablement montré que l’évocation, à fin explicative,
des traits probables des Bouddhistes (groupe perçu comme auteur impensable) était d’autant
plus fort que le sujet était préalablement mis en situation de contrôle cognitif et que
l’iconographie adoptait une forme de «fantasmagorie» ou que le sujet était préalablement
mis en situation de non‑contrôle cognitif et que l’iconographie adoptait une forme d’«épure».
L’appel aux traits probables des Musulmans (groupe perçu comme auteur certain) n’adopte
pas le même modèle: en ce sens que, dans les quatre situations que l’on a mises en place,
les moyennes des évaluations ne diffèrent pas entre elles. C’est aussi le cas pour les autres
causes éventuelles (technologiques, sociologiques, internes).
[2] C’était ce que l’on avait prévu. Mais il est indispensable que l’on éclaircisse au
moins deux points que, dans l’élan de la recherche, on considère volontiers comme acquis
alors que, dans l’instant de la lecture, ils peuvent rester obscurs.
À propos de cette recherche. On y met en contact deux genres de considérations,
d’origines et de niveaux différents. D’une part, la formulation d’une hypothèse généralement
admise: dans le jugement social (ici focalisé dans une imputation explicative), l’appel à
des stéréotypes demande moins de ressources cognitives que le recours à tout autre type
d’explication. D’autre part et en fonction des travaux antérieurs: lorsqu’il s’agit d’expliquer
tout de même un évènement inexplicable (ici transposé en évènement mythique), le recours
à des croyances sauvages (ici transposé en recours extravagant aux traits d’un sous‑groupe
particulier) est d’autant plus actif que le sujet a été préalablement mis en situation de
contrôle cognitif et que la narration de l’évènement (ici transposée en exposition à une
iconographie) adopte une rhétorique fantastique (ici transposée en iconographie de
fantasmagorie) ou que le sujet était préalablement mis en situation de non‑contrôle cognitif
et que la narration de l’évènement (ici transposée en exposition à une iconographie) adoptait
une rhétorique «factuelle» (ici transformée en iconographie d’épure).
En fait, le projet de cette recherche ne porte que sur le second aspect de son champ
d‘analyse. Telle qu’elle a été montée, la recherche ne permet en rien de présumer de la
plus ou moins grande disponibilité des stéréotypes ou de tel ou tel stéréotype dans l’une
ou l’autre des quatre situations expérimentales que l’on a mises en place. Il faudrait
interpréter avec la plus grande prudence le fait que, à titre d’imputation causale, les traits
56
probables des Musulmans sont plus fortement évoqués que les traits probables des Bouddhistes.
L’hypothèse qui est en cause dans cette recherche, c’est que, indépendamment de la plus
ou moins grande propension à considérer les Musulmans comme auteurs plus probables de
l’agression que ne le seraient les Bouddhistes, l’appel aux traits stéréotypés des Bouddhistes
adopte le même modèle que l’appel aux croyances sauvages, tel qu’on l’a établi.
À propos des recherches antérieures. On ne s’en est peut‑être pas suffisamment
expliqué. Dans cette série de recherches, l’hypothèse d’un moindre coût cognitif de l’appel
aux croyances sauvages doit être placée au bon endroit de la séquence expérimentale que
nous avons généralement adoptée.
Il faut bien percevoir la distinction entre deux moments de cette séquence. On a montré
que, indépendamment – et donc en‑deçà – de toute incitation ultérieure à une explication
des causes de l’évènement, c’est dans deux situations particulières (contrôle cognitif*rhétorique
fantastique ou iconographie de fantasmagorie et non‑contrôle cognitif*rhétorique factuelle
ou iconographie d’épure) que le sujet recourrait le plus à un traitement systématique du
message et que, par conséquent, il dépenserait le plus de ressources cognitives. Du coup,
dans la phase d’explication à laquelle on le convoque ultérieurement, il a moins de
ressources cognitives disponibles. Ce serait pourquoi c’est dans les situations où il traite
d’abord le plus systématiquement le message que, cognitivement démuni, il recourrait
ensuite le plus aux croyances sauvages.
Ces remarques pourraient mieux situer l’apport éventuel de cet ensemble de travaux.
Cette recherche particulière, apparemment centrée sur la fonction des stéréotypes, n’en a,
en fait, utilisé la notion que pour légitimer un certain type d’approche des croyances,
globalement considérées. Ce qui est ici en cause, c’est finalement le traitement de toutes
les extravagances cognitives et sociales qui, dans l’instant d’une société, sont médiatiquement,
politiquement, idéologiquement et même quelquefois «scientifiquement» proposées comme
explicatives des occurrences «non‑rationnelles» (Dunkin et Greeley, 1990), fondamentalement
«incroyables» (Gilbert, Krull et Malone, 1990), totalement «impensables» (Tetlock, Kristel,
Elson, Melanie et Lerner, 2000), ultimement «incohérentes» (Hertel, 1980) ou intrinsèquement
«inattendues» (MacRae, Bodenhausen, Schloerscheidt et Milne, 1999) de la vie de tous les
jours. Il va sans dire que, dans cet axe, bien des choses restent à faire.
Abstract: Previous work (Deconchy and Deschamps, 2008) showed that subjects who were previously
put through cognitive control and then exposed to an iconography of “phantasmagoria” and subjects
who were previously put through cognitive non-control and then exposed to an iconography of
“blueprint” are those who use “wild beliefs” (non-socially regulated) the most to assign a cause to an
unexpected event and henceforth considered “mythical”: we will report on this triple appellation. It
was also found that in both situations the cognitive resources of the subjects are the lowest (Deconchy,
2006). Therefore, it is in these situations that the use of stereotypes would be more available since it
is assumed that this action requires little cognitive resources. In this research, we aim to show that
use of these privileged stereotypes depends on the greater or lesser social availability. To examine
this hypothesis photographs of the Twin Towers on fire on 11th of September 2001 in New York were
presented to students in an Italian University (N = 71) either as a “blueprint” or as “phantasmagoria.”
Previously, these students had been either experiencing cognitive control or non-cognitive control. It
was for them to assess the appropriateness of various causes attributed to the occurrence of the event.
The results show that regarding the wild beliefs, only when the stereotype is not available (the
Buddhists) we observe the expected interaction. Conclusions are drawn about extravagant explanations
on possible basis of ideology.
Key words: social control, belief, rhetoric, image, persuasion, stereotype
57
Rezumat: Lucrări anterioare (Deconchy şi Deschamps, 2008) au arătat că subiecţii din condiţia control
cognitiv expuşi la o iconografie „fantasmagorică” şi subiecţii din condiţia non-control cognitiv expuşi
la o iconografie „schiţă” sunt cei care utilizează cel mai adesea „convingeri sălbatice” (reglementate
non-social) pentru a atribui o cauză unui eveniment neaşteptat şi de acum încolo considerat „mitic”:
ne vom raporta la această problemă triplă. De asemenea, s-a constatat că, în ambele situaţii, resursele
cognitive ale subiecţilor sunt mai mici (Deconchy, 2006). Prin urmare, în aceste situaţii, folosirea
stereotipurilor ar fi mai probabilă, deoarece se presupune că această acţiune necesită resurse cognitive
reduse. În acest studiu, ne propunem să demonstrăm că utilizarea acestor stereotipuri privilegiate
depinde de disponibilitatea socială mai mare sau mai mică. Pentru a examina această ipoteză fotografii
ale Turnurilor Gemene în flăcări din data de 11 septembrie 2001, la New York, au fost prezentate
studenţilor într-o universitate italiană (N = 71), fie ca un „model”, fie ca „fantasmagorie”. Anterior,
aceşti studenţi au fost puşi fie în condiţia control cognitiv, fie non-control cognitiv. Studenţii au trebuit
să evalueze gradul de adecvare al diferitelor cauze atribuite la producerea evenimentului. Rezultatele
arată că, în ceea ce priveşte convingerile sălbatice, numai atunci când stereotipul nu este disponibil
(budişti) observăm interacţiunea aşteptată. Sunt trase concluzii despre explicaţii extravagante privind
bazele ideologiei.
Cuvinte-cheie: control social, credinţă, retorică, imagine, persuasiune, stereotip
Références
Brock, T.C., Shavitt, S. (1983). Cognitive response analysis. Dans L. Percy, A.G. Woodside (eds.),
Advertising and consumer psychology (91‑116). Lexington : Lexington Health.
Brown, R., Kulik, J. (2007). Flashbulb Memories. Cognition, 5, 73‑99.
Chaiken, S. (1980). Heuristic versus Systematic information processing and the source versus
message cue information in persuasion. Journal of personality and social psychology, 39,
752‑766.
Chaiken, S. (1987). The heuristic model of persuasion. Dans J.M. Olson, C.P. Herman (eds.),
Social influence: The Ontario symposium (V) (3‑39). Erbaum: Hillsdale
Chéroux, C. (2009). Diplopie. L’image photographique à l’ère des médias globalisés: essai sur
le 11 septembre 2001. Paris: Editions Le point du jour.
Courbet, D., Fourquet, M. (2003). Réception des images d’une catastrophe en direct à la télévision.
Etude qualitative des réactions provoquées par les attentats du 11 septembre 2001 aux
Etats‑Unis au travers du rappel de téléspectateurs français. European Review of Applied
Psychology, 53, 21‑42.
Deconchy, J.P. (2002). Représentations et processus idéologiques : effets d’enveloppe et expé
rimentation. Nouvelle revue de psychologie sociale, 1, 90‑98.
Deconchy, J.P. (2006). Comment fait‑on pour expliquer ce qui est inexplicable. Contrôle, déficit
cognitif et croyances. Dans R.V. Joule, P. Huguet (eds.), Bilans et perspectives en psychologie
sociale (47‑79). Grenoble: Presses Universitaires de Grenoble.
Deconchy, J.P. (2011). La psychologie expérimentale de la religion. L’état des choses. Bulletin de
psychologie, 64, 117‑132.
Deconchy, J.P., DelPizzo, S., Oung, B. (2004). «L’impossible est arrivé». Traitement d’un message
persuasif et appel à des croyances. Dans J.L. Beauvois, R.V., Joule, J.M. Monteil (eds.),
Perspectives cognitives et conduites sociales (IX) (17‑46). Rennes: Presses Universitaires
de Rennes.
Deconchy, J.P., Deschamps, J.C. (2006). Croyances et contrôle. D’un discours «forcé» à un discours
«spontané». Revue internationale de psychologie sociale, 19, 93‑124.
Deconchy, J.P., Deschamps, J.C. (2008). Traitement cognitif d’une représentation «mythique».
Psychologie française, 53, 97‑114.
Deconchy, J.P., Deschamps, J.C. (2009). Les explications de l’inexplicable. Chronologie discursive
et chronologie événementielle. Dans P. Rateau, P. Moliner (ed.), Représentations sociales
et processus socio‑cognitifs (85‑120). Rennes: Presses Universitaires de Rennes.
58
Deconchy, J.P., Hurteau, C. (1998). Non‑contrôle cognitif (learned helplessness), épuisement
cognitif et recours à des explications «irrationnelles». Dans J.L. Beauvois, R.V. Joule, J.M.
Monteil (eds.), Perspectives cognitives et conduites sociales (VI) (103‑126), Paris‑Lausanne:
Delâchaux et Niestlé.
Deconchy, J.P., Jorf, R., Oung, B. (2000). Déréliction acquise et traitement heuristique ou
systématique de données inexplicables de prime abord. Cahiers internationaux de psychologie
sociale, 47‑48, 55‑72.
Deconchy, J.P, Quelen, F., Ragot, I. (1998). Résignation acquise (learned helplessness), rhétorique
factuelle ou fantastique: leur effet sur l’appel à des «croyances». Revue internationale de
psychologie sociale, 11, 147‑171.
Deconchy, J.P., Ragot, I. (1999). L’inexplicable «fantastique» et l’appel à des «croyances». Contamination
rhétorique ou diminution des ressources cognitives? Psychologie et société, 2, 5‑32.
Desimpelaere, P., Sulas, F., Duriez, B, Hutsebaut, D. (1999). Psycho‑epistemological styles and
religious beliefs. International Journal for the Psychology of Religion, 8, 125‑137.
Dunkin, J.T., Greeley, A.M. (1991). A model of religious choice under uncertainty unresponding
rationality to the non‑rational. Rationality and Society, 3, 178‑196.
Frey, K.P., Eagly, A.H. (1993). Vividness can undermine the persuasiveness of messages. Journal
of Personality and Social Psychology, 65, 32‑44.
Garber, L., Hyatt, E.M. (2003). Color as a tool for visual persuasion. Dans L.M. Batra (ed.),
Persuasive imagery (313‑336). Londres: Lawrence Erlbaum Associates Publishers.
Gilbert, D.T., Krull, D.S., Malone, P.S. (1990). Unbelieving the unbelievable: Some problems
in the rejection of false information. Journal of Personality and Social Psychology, 59,
601‑613.
Hertel, B.R. (1980). Inconsistency of beliefs in the existence of heaven and after‑life. Review of
Religious Research, 21, 171‑183.
Keller, P.A., Block, L.G. (1997). Vividness effects: A resource‑matching perspective. Journal of
Consumer Research, 24, 295‑304.
Kenney, K., Scott, L.M. (2003). A review of the visual rhetoric. Dans L.M. Scott, R. Batra (eds.),
Persuasive imagery (17‑56). Londres: Lawrence Erlbaum Associates Publishers.
Kofta, M., Sedek, G. (1989). Egotism versus generalization of uncontrollability explanations of
learned helplessness: Reply to Snyder and Frankel. Journal of Experimental Psychology,
118, 413‑416.
Lévi‑Strauss, C. (1958). Anthropologie structurale. Paris: Plon.
MacInnis, D., Price L.L (1987). The role of imagery in information processing: Review and
extensions. Journal of Consumer Research, 13, 473‑491.
MacKenzie, S.B. (1986). The role of attention in mediating the effect of advertising on attribute
importance. Journal of Consumer Research, 13, 174‑195.
MacRae, C.N., Bodenhausen, G.V., Schloerscheidt, A.M., Milne, A.B. (1999). Tales of the
unexpected: Executive function and person perception. Journal of Personality and Social
McGill, A.L., Anand, P. (1989). The effect of vivid attributes on the evaluation of the alternative:
The role of differential attention and cognitive elaboration. Journal of Consumer Research,
16, 188‑196.
Meier, B.P., Hauser, D.J., Robinson, M.D., Friesen C.K., Schjeldahl, K. (2007). What’s “up”
with God? Vertical space as a representation of the divine. Journal of Personality and Social
Neisser, U. (1982). Snapshots or benchmarks. Dans U. Neisser, I.E. Hyman (eds.), Memory
observed: Remembering in natural contexts (68‑74). San Francisco: Worth Publisher.
Nisbett, R., Ross, L. (1980. Human inference: Strategies and shortcomings of social judgment.
Englewood Cliffs, NJ: Prentice‑Hall.
Pichon, I., Boccato, G., Saroglou, V. (2007). Non‑conscious influences of religion on pro‑sociality:
A priming study. European Journal of Social Psychology, 37, 1032‑1045.
59
Ric, F. (1994). Effet sur le jugement social de l’exposition à des situations incontrôlables. Thèse
de doctorat en psychologie sociale. Université de Paris‑X.
Ric, F. (1997). Effects of control deprivation on subsequent use of stereotypes. Journal of Social
Rouquette, M L. (2007). Une taxonomie des peurs collectives. Psicologia, 21, 17‑29.
Sedek, G., Kofta, M. (1990). When cognitive exertion does not yield cognitive gain: Toward an
informational explanation of learned helplessness. Journal of Personality and Social
Sedek, G., Kofta, M. (1998). Personal control in action: Cognitive and motivational mechanisms.
New York: Plenum Press.
Sedek, G., Kofta, M., Tyszka, T. (1993). Effects of uncontrollability on subsequent decision making.
Testing the cognitive exhaustion hypothesis. Journal of Personality and Social Psychology,
65, 1270‑1281.
Seligman, M.E.P. (1975). Helplessness: On depression, development, and death. San Francisco:
Freeman.
Smith, S.M., Shaffer, D.R. (2000). Vividness can undermine or enhance message processing: The
moderating role of vividness congruency. Personality and Social Psychology Bulletin, 7,
769‑779.
Talarico, J.M., Rubin, D.C. (2003). Confidence, not consistency, characterizes flashbulb memories.
Psychological science, 14, 455‑461.
Tetlock, P.E., Kristel, O.V. Elson, S.B., Melanie, C., Lerner, J.S. (2000). The psychology of
unthinkable. Taboo trade‑offs, forbidden base rates and heretical counterfactuals. Journal
of Personality and Social Psychology, 78, 853‑870.
Todorov, T. (1970). Introduction à la littérature fantastique et poétique. Paris: Editions du Seuil.
Iulia‑Diana Preotu1, Maria Nicoleta Turliuc2
How do people choose their intimate partners?
The Ideal Standards Model in Romantic Relationships –
some answers and questions
Abstract: In this article we describe the Ideal Standards Model (Fletcher & Simpson, 2000), a
newly developed perspective on human mating. The model focuses on the content and functions of
partner and relationship ideals in romantic relationships. According to the ISM, the partner ideals
include three distinct components (warmth‑trustworthiness, vitality‑atractiveness, and status‑resources),
while the relationship ideals include two categories (intimacy‑loyalty and passion). Also, ideals have
three functions: evaluation, explanation, and regulation. The model provides explanation for the
situation when the ideals do not match the perception of the actual partner, depending on two
motivating situations: the need to be accurate or the need to idealize and enhance the romantic
partner or relationship.
Key words: human mating, partner and relationship ideals, ideals content, ideals functions,
idealization
On what grounds do people decide whom to choose as an intimate partner? How do
they make decisions about whether to continue or end a romantic relationship? How do
they know if they are in a good or a bad relationship? One answer to these questions lies
within the consistency between the relationship general beliefs or expectations and the
perception of the current relationsip. Romantic relationships often contain „hidden others”
(real or ideal persons besides the actual ones) that have an important impact on how
relationships start, develop or, maybe, even end.
In this article, we review a newly developed perspective on human mating: The Ideal
Standards Model (ISM; Fletcher & Simpson, 2000), a model that examines the role of the
perceptions of ideal partners and ideal relationships („hidden others” that can enter in a
relationship). Drawing from both a social‑cognitive and evolutionary perspective, the ISM
defines the ideal standards in romantic relationships, presents some of its related concepts,
and analyses and explains the structure, content and functions of partner and relationship
ideals in intimate relationships. The model contends that there are three distinct partner
ideals categories (warmth/loyalty, vitality/attractiveness, and status/resources) and two
distinct relationship ideals categories (intimacy/loyalty and passion). Also, the model posits
that ideals play three different functions: evaluation, explanation, and regulation. In
1. Alexandru Ioan Cuza University, [email protected]
2. Alexandru Ioan Cuza University, [email protected]
62
addition, the model provides an explanation for the consequences of the discrepancies
between ideals and current partner/relationship, based on the need to idealize or the need
to be accurate regarding the partner/relationship.
In the first section, we review two major theories on which the ISM is based on:
interdependence theory and self‑discrepancy theory. In the second section, we describe in
lenght the model of ideal standards: the structure, content, and functions. In the third
section we analyse the difference between ideals and idealization; also, we present the
relationships between the self, ideals and the Michelangelo Phenomenon. In the final fourth
section we outline some of the unresolved issues and questions concerning the Ideal
Standards Model.
Theoretical premisses of the Ideal Standards Model
Interdependence theory. The idea that people evaluate their partner/relationship based on
the consistency between ideals and perceptions of the current partner/relationship is not a
new one. Thibaut and Kelley (1959) formulated the interdependence theory, describing the
consequences or outcomes for an individual participant of any interaction or series of
interactions. The authors found it useful to distinguish between the rewards a person receives
and the costs he incurs. In order to evaluate the outcomes of a relationship, the members
of a dyad need to use a standard or criterion of the acceptability of outcomes. Thibaut and
Kelley found two important kinds of standard (1959, p. 21) and called them the comparison
level (or CL – „the standard against which the member evaluates the “attractiveness” of the
relationship or how satisfactory it is) and the comparison level for alternatives (or CLalt –
“the standard the member uses in deciding whether to remain in or to leave the relationship”).
The two standards are distinguished in recognition of the fact that circumstances may require
a person to remain in a relationship that he/she regards as unsatisfactory.
However, comparisons between prior standards and perceptions of current relationships
are likely to be made on content‑rich dimensions involving specific ideal standards rather
than on global dimensions reflecting general expectations of the rewards available in
relationships (Fletcher, Simpson, Thomas & Giles, 1999). Also, interdependence theory
does not adequately deal with the processess involved in making these cognitive comparisons
(Simpson, Fletcher & Campbell, 2001).
Self‑discrepancy theory. A great amount of theories relating self and affect posit that
self‑conflict or self‑inconsistencies produce emotional problems (Cooley, 1902; Rogers,
1961). These theories are rooted in the belief that the disparity between an individual’s
actual self‑concept and his/her ideal self‑concept influence feelings of self‑worth. Higgins
(1987) suggested that different types of dicrepancies between self‑state representations are
related to different kinds of emotional discrepancies, his theory becoming the most detailed
and influential view on self‑discrepancy. The self‑discrepancy theory also posits that
individuals monitor the size of the discrepancies for two reasons: to regulate their most
important personal attributes in order to maintain or reduce discrepancies between actual‑ideal
and actual‑ought selves and to evaluate how well they are maintaining or reducing these
discrepancies (Higgins, 1989).
The ISM has incorporated some of the components of self‑discrepancy theory. For
example, the model has “borrowed” the possible functions of ideals: evaluation and
regulation (the model incorporated a third function: explanation). Also, although there are
important differences between the processess that govern self‑based ideals and relationship‑based
How do people choose their intimate partners? The Ideal Standards...
63
ideal, some of them can apply to both situations. The model, however, does not make a
distinction between ideal standards and ought standards as the distinctions between them
are often “subtle and murky” (Simpson et al., 2001).
Ideal standards in romantic relationships
Definition and related concepts. An ideal is a mental image of someone or something that
serves as a standard of excellence and is highly desirable (Tran, Simpson & Fletcher,
2008). Relationship standards are “characteristics that the individual believes a partner or
relationship should have. Standards per se are not dysfunctional [but may] become problematic
when they are extreme or rigid or when they detract from other aspects of an individual's
life” (Baucom, Epstein, Sayers & Sher, 1989, p. 32, apud Kohn & Sayers, 2005, p. 319).
According to Fletcher, Simpson, Thomas, and Giles (1999, p. 72), “partner and relationship
ideals will include chronically accessible knowledge structures that are likely to predate –
and be causally related to – judgements and decisions made in ongoing relationships”. These
ideals comprise three interlocking components: perceptions of the self, the partner, and
the relationship (Fletcher & Simpson, 2000). Goals, expectations, and beliefs about ideals
should exist where the self and the partner or relationship intersect. Ideal partner and ideal
relationship categories are likely to overlap because people should prefer ideal partners who
can help them achieve their ideal relationship (Simpson et al., 2001).
Relationship and partner ideals are central components of the social mind that people
use to guide and regulate their interpersonal worlds (Fletcher & Simpson, 2000). Ideals
are paradigmatic examples of relationship‑level knowledge structures that represent overlapping
yet potentially nonredundant constructs typically encompassing elements of the self, the
potential partner, and the potential relationship. In short, they specify a set of expectations,
hopes, or standards that are truly relational in character. As a consequence, ideal standards
should often be pressed into psychological service in specific relationship settings. Constructs
such as the perceived causes of relationship success (Fletcher & Kininmonth, 1992, Simpson
et al., 2001) and the concept of a good relationship (Hassebrauck & Fehr, 2002) are perhaps
more similar to ideals than general concepts of love or commitment. However, participants
in related past research did not provide ratings of their own ideal standards. And, even
though ideals and conceptions of a “successful” relationship might be related, they could
well be divergent. For example, a person may believe that greater passion usually produces
successful relationships; however, this individual might prefer a relatively lackluster and
passionless relationship if he or she has a low sex drive. Thus, personally held ideals should
be more firmly connected to the self than is the case for more general beliefs or attitudes
concerning relationships (Fletcher et al., 1999). Ideals also differ from the concept of
working models in attachment theory, which represent broad sets of behavioral and affective
expectations (not ideals) about potential partners and relationships (Shaver, Collins & Clark,
1996).
In their view, Fletcher et al. (1999) think about ideals as cognitive constructs that differ
in crucial ways from constructs such as prototypes or working models. Ideals represent
general standards that can predate specific relationships and are usually located at the
positive periphery of evaluative dimensions rather than at the average or mode (Barsolou,
1985). Therefore, ideals tend to have a different meaning relative to concepts of love,
realistic expectations, or judgments of specific relationships or partners. Accordingly, ideals
ought to serve specific and pivotal functions in relationship settings.
64
The structure and content of ideal standards. Previous research has been quite narrow
in its exploration of the content of ideals. Studies to date have focused solely on relationship
ideals or partner ideals, while excluding other types of ideals that may potentially be relevant
to relationship functioning or satisfaction. For example, virtually nothing is known about
couples’ ideals for conflict, despite the fact that conflict ideals may show important
associations with relationship adjustment, stability, and dissolution (Knobloch‑Fedders &
Knudson, 2009).
Also, as most studies on ideals have been coss‑sectional, we know little about how ideals
(relationship/partner ideals) change over time. There are at least two possible ways that the
content of ideals may change over time. First, if ideals are romanticized at engagement,
experience in marriage may lead people to become more realistic. This practicality hypothesis
suggests couples’ ideals will become less romantic and more realistic over time. In contrast,
if marriage is a developmental process involving construction of a shared reality (Berger &
Kellner, 1970, apud Knobloch‑Fedders & Knudson, 2009), spouses should become more
similar, or congruent, in their marital ideals over time (the convergent hypothesis). However,
the practicality and convergent hypotheses have never been formally tested.
A social‑cognitive approach offers some guidelines about the general structure of partner
and relationship ideals; however, it is not particularly illuminating about the specific content
of the categories. In fact, only one previous investigation has explored the content of intimate
relationship ideals. In a series of important studies, Rusbult, Onizuka, and Lipkus (1993)
used a combination of free‑response data and multidimensional scaling to investigate
relationship ideals. They found two dimensions: (a) superficial versus intimate and (b)
romantic‑traditional versus nontraditional. These dimensions defined four quadrants: Picture
book Fantasy, Marital Bliss, Utilitarian Involvement, and Companionship. Their research
also showed that the issues that are salient when describing ideal romantic involvement do
not differ substantively from those that are salient when thinking about realistic standards
or actual, ongoing relationships. Although this research provided a valuable beginning to
this topic, it had some drawbacks. First, the research was not designed to produce a
standardized set of ideal scales that could be used by other researchers. Second, it did not
distinguish between relationship‑oriented items (e.g., relationship equality) and items
specifically pertaining to the partner (e.g., good looks). As a consequence, Fletcher et al.
(1999) wanted to determine to what extent relationship‑oriented and partner‑oriented
measures are independent constructs.
In the light of evolutionary research, there are two or three relatively stable, semi
‑independent dimensions that should underlie conceptions of ideal partners. According to
Simpson and Gangestad (1991) the first factor is composed of attributes known to foster
closeness and intimacy and the second factor reffers to a partner’s attractiveness and social
visibility. Later, Gangestad and Simpson (2000) have indicated that the second factor may
contain two theoretically distinct components. Taken toghether, these research suggest there
are three dimensions people use as standards to evaluate ideal partners.
To address this issue, Fletcher et al. (1999) examined lay relationship and partner ideals
in romantic relationships from both a social‑cognitive and an evolutionary perspective. In
a series of 6 studies, they found that the ideal partner factors were: partner warmth
‑trustworthiness, partner vitality‑attractiveness, and partner status‑resources. The partner
warmth‑trustworthiness dimension included personal characteristics that seem particularly
relevant for developing an intimate and loyal relationship (e.g., supportive, sensitive,
trustworthy, honest, communicative, and affectionate). The partner vitality‑attractiveness
dimension assesses an ideal partner’s attractiveness, health, and personality characteristics
65
that reflect energy, adventurousness, and general vigor. The partner status‑resources dimension
assesses age, job, financial resources, and so forth. Relationship ideals were defined by two
factors that paralleled the first two partner ideals: relationship intimacy‑loyalty (with items
such as caring, respect, honest, trusting, and support) and relationship passion (with items
such as exciting, fun, and independent).
Although marital ideals influence a couple’s behavior, the specific content of marital
ideals for engaged and newly‑married couples remains largely uninvestigated. Knobloch
‑Fedders and Knudson (2009) investigated couples’ marital ideals over the first year of
marriage. Results indicated that marital ideals are qualitatively different than those for
dating relationships. Marital ideals were primarily intimate, traditional, and less romanticized.
Conflict ideals were primarily practical rather than romantic, and became more practical
over time. Five categories were used to describe the ideal relationship, including committed,
caring, loving and romantic, egalitarian, companionate, and involving good communication.
Further examining the results, engaged couples’ partner and relationship ideals corresponded
moderately well with the factors found in earlier studies using college student samples
(Fletcher et al., 1999).
The functions of ideal standards. The Ideals Standards Model proposes that partner and
relationship ideals serve three functions: evaluation, explanation, and regulation. More
specifically, the size of discrepancies between ideal standards and perceptions of the current
partner or relationship should be used by individuals to (a) estimate and evaluate the quality
of their partners and relationships (e.g., assess the appropriateness of potential or current
partners or relationships), (b) explain or provide an understanding of relationship events
(e.g., give causal accounts explaining relationship satisfaction, problems, or conflicts), and
(c) regulate and make adjustments in their relationships (e.g., predict and possibly control
current partners or relationships).
Given the importance that relationships have for psychological and physical well‑being
(Zimmer‑Gembeck & Ducat, 2010), it is no mystery why people are motivated to maintain
or improve their long‑term intimate relationships. Indeed, an impressive body of research
over the past decade has produced a sizeable list of cognitive tactics that individuals use to
sustain their relationships when aspects of their partner are less than ideal. For example,
individuals commonly reform their expectations to more closely fit with the reality of their
partner (e.g., Fletcher, Simpson & Thomas, 2000), perceive their partner to more closely
resemble their ideal than they actually do (e.g., Murray, Holmes & Griffin, 1996a),
compromise some traits of the partner (Regan, 1998, Fletcher, Tither, O’Loughlin, Friesen,
& Overall, 2004) and enhance negative partner qualities by associating unfavorable attributes
with more virtuous traits (e.g., Murray & Holmes, 1999). Such techniques are effective at
maintaining relationship satisfaction and security throughout the inevitable ups and downs
people experience in their intimate relationships (Overall, Fletcher & Simpson, 2006).
According to interdependence theory (e.g., Thibaut & Kelley, 1959) and the ideal
standards model (Fletcher & Simpson, 2000), ideals operate as chronically accessible
knowledge structures that people use to make important relationship decisions. Specifically,
ideals can serve as a comparison standard against which people evaluate the appropriateness
of potential mates and current relationship partners. If a potential partner possesses traits
that happen to match one’s ideals, that partner may be a more compatible mate than a
potential partner who mismatches one’s ideals. In this way, the match between one’s ideals
and the traits of an actual romantic partner should predict important relational outcomes,
such as romantic desire and relationship stability (Knee, Nanayakkara, Vietor, Neighbors
& Patrick, 2001).
66
Research testing the Ideal Standards Model have shown that when perception of the
current partner/relationship more closely match individual’s ideal standards, partner and
relationship are evaluated more positively (Campbell, Simpson, Kashy & Fletcher, 2001,
Fletcher et al., 1999) and break‑up rates are lower (Fletcher et al., 2000). Also, people
could base their decision to start a relationship on the ideal‑perception consistency. The
purpose of Eastwick, Finkel, and Eagly’s (2011) study is to answer one question: what is
the role of ideals in relationship initiation? Two laboratory experiments showed that, when
evaluating the writen profile of a person, individuals showed more romantic interest towards
those partners who matched (versus the ones that didn’t) their ideals. Their study is an
attempt to give an answer to inconsistent findings in the literature: on one hand, studies
of initial romantic attraction often find that participants’ ideal partner preferences do not
predict with whom they desire to pursue a relationship (Eastwick & Finkel, 2008; Todd,
Penke, Fasolo & Lenton, 2007); on the other hand, studies of college student relationships
(i.e., predominantly dating relationships) have found that the match between ideals and a
romantic partner’s qualities predict both concurrent relationship satisfaction as well as the
likelihood that couples would break up over one month period (Fletcher et al., 2000;
Fletcher et al., 1999).
Another aspect that could affect the way partners and relationships are evaluated,
explained, and regulated is the flexibility of ideal standards (the degree of discrepancy
between current perception and ideal standards that a person is willing to accept). Research
has shown that individuals apply their standards differently, in different relationship contexts
(Fletcher et al., 200; Regan, 1998; Wiederman & Dubois, 1998). Investigating the
flexibility of ideal standards, Campbell et al. (2001) showed that the higher individuals rated
themselves on warmth/trustworthiness, vitality/attractiveness, and status/resources, the
higher and less flexible their ideals were; also, the more their partners matched their ideals,
the higher they rated their relationship quality.
However, if an individual repeatedly fails to meet the standards or needs that are central
to their partner, then the focus should be on trying to change the partner and relationship
in some way. If, for example, Mary places great importance on the status/resources
dimension, but perceives her partner John to have limited potential in this direction, she
might encourage him to look for another job. It appears that the main reason for regulation
attempts is to reduce any discrepancy between current perception and ideal standards.
Investigating the consistency between partner perception and ideal standards and the
partner regulation attempts, Overall et al. (2006) found that greater regulation attempts
were associated with lower ideal‑perception consistency and that stronger partner regulation
was associated with more negative self‑evaluations, more self‑regulation by the targeted
partner, and lower relationship satisfaction. According to the authors, these results can be
explained in two ways. First, higher levels of partner regulation could be cues to lack of
acceptance and negative views about the partner. Second, the regulation attempts were
perceived as unsuccessful and, as a consequence, individuals became less satisfied with
their relationship. However, in the case of perceived regulation success, individuals and
their partners rated their relationship more positively. These results suggest that the success
of different communication strategies could be the mechanism through which regulation
strategies influence relationship outcomes. To address this issue, Overall, Fletcher, Simpson,
and Sibley (2009) tested the success of different communication strategies in producing
desired change in partners. The results of their study showed that direct strategies (positive
and negative) were perceived as unsuccessful but predicted increased change over the next
12 months while positive‑indirect strategies did not predict change, but were perceived as
more successful.
67
Research guided by the ISM has demonstrated that when individuals perceive their
partners as not fulfilling their ideals (Fletcher et al., 1999) or as falling short of their
partners’ ideals (Campbell et al., 2001; Overall et al., 2006), they feel less satisfied with
their intimate relationships. Although each type of discrepancy is associated with low levels
of relationship satisfaction, the associated emotions should differ (Campbell et al., 2001).
If a person feels his/her partner as failing to meet her/his ideals, then that person may
experience dissapointment or low relationship satisfaction. If, instead, a person feels he/
she doesn’t meet their partner’s ideal, then that person may feel guilty. Focusing on the
outcomes of different perceived partner‑ideal discrepancies, Lackenbauer and Campbell
(2012) showed that perceiving one’s partner to be the source of partner discrepancy was
associated with dejection emotions, while perceiving to be the source of partner discrepancy
was asscociated with agitation emotions.
Ideals and idealization
According to the Ideal Standards Model, people are motivated by both the need to idealize
and the need to be accurate concerning their romantic partners and relationships. Indeed,
there is evidence that individuals often perceive their partners and relationships in a very
positive light, and that the tendency to idealize one’s partner is associated with greater
relationship satisfaction and lower rates of dissolution (see Murray & Holmes, 1996). It is
not difficult to understand why people are motivated to idealize their partners and relationships.
The costs of relationship conflict and dissolution should motivate most individuals to
perceive their partners and relationships in the best possible light. Fletcher and Simpson
(2000) propose that partner and relationship idealization will sometimes conflict with the
goal of being accurate, especially when the effective prediction, explanation, and control
of partners and relationships become important. Attempting to accurately understand and
attribute motives and beliefs to others should be highly adaptive in certain situations (such
as when deciding whether or not to start or remain in a relationship, or when deciding how
best to predict or control the behavior of others).
Fletcher and Simpson (2000) believe that the need to idealize and the need to be accurate
have important implications for understanding the consequences of discrepancies between
ideals and perceptions of the current partner or relationship. For example, when enhancement
motives take precedence, people should try to reduce ideal‑perception discrepancies by
using cognitive strategies that involve rationalizing inconsistencies, altering attributions, or
changing what they value in their partner or relationship. However, in situations that demand
greater accuracy (e.g., when important relationship decisions must be made, when attractive
alternative partners become available, or when difficult relationship problems arise),
moderate to large ideal‑perception discrepancies should motivate individuals to engage in
more in‑depth analysis and information processing. To reduce discrepancies, accuracy
motivated individuals are likely to use behavioral strategies, perhaps attempting to change
their own or their partners’ behavior. If individuals eventually come to the conclusion that
the discrepancies are important but simply cannot be reduced, they may leave the relationship,
look for new partners, or seek solace in other activities.
But what is the connection between ideals and idealization? According to Murray,
Holmes, Dolderman, and Griffin (2000) self‑perceptions may be seen as a “reality” benchmark.
As a consequence, positive illusions can be considered to occur when individuals perceive
their partner to be physically more attractive than their partners perceive themselves.
68
Barelds‑Dijkstra and Barelds (2008) examined couples’ ratings of self and partner physical
attractiveness. On the basis of the theory of positive illusions, it was expected that individuals
would rate their partners as more attractive than their partners would rate themselves. Results
support the theory that individuals hold positive illusions about their partner’s physical
attractiveness (results also supported by Barelds, Dijkstra, Koudenburg & Swami, 2011,
Swami, Stieger, Haubner, Voracek & Furnham, 2009). Later on, Barelds and Dijkstra (2011)
examined positive illusions about a partner’s specific personality characteristics in relation
to relationship quality and personality. Results showed that although, in general, individuals
did not hold positive illusions about a partner’s specific personality characteristics, positive
illusions were positively related to relationship quality.
Also, Murray et al. (1996a) proposed that satisfying, stable relationships reflect intimates'
ability to see imperfect partners in idealized ways. In their study of the long‑term benefits
(or possible costs) of positive illusions, intimates who idealized one another more initially
also reported relatively greater increases in satisfaction and decreases in conflicts and doubts
over the year. Also, individuals even came to share their partners’ idealized images of them.
In summary, intimates who idealized one another appeared more prescient than blind,
actually creating the relationships they wished for as romances progressed. In another study,
Murray, Holmes, and Griffin (1996b) asked couples to rate themselves and their partners
on a variety of interpersonal attributes. Participants also rated the typical and ideal partner
on these attributes. Path analyses revealed that individuals’ impressions of their partners
were more a mirror of their self‑images and ideals than a reflection of their partners’
self‑reported attributes. Overall, intimates saw their partners in a more positive light than
their partners saw themselves. Furthermore, these idealized constructions predicted greater
satisfaction. Individuals were happier in their relationships when they idealized their partners
and their partners idealized them. Taken together, these results suggest that a certain degree
of idealization or illusion may be a critical feature of satisfying dating and even marital
relationships.
More recently, Murray, Griffin, Derrick, Harris, Aloni, and Leder (2011) believe that
idealization does not simply involve seeing one’s partner positively; rather, it involves
seeing a match between the particular characteristics that one’s actual partner and one’s
ideal partner possess. They indexed idealization through a perceived‑ideal correlation, an
intraclass correlation between the actor’s ratings of his or her partner and the actor’s ratings
of his or her ideal partner across 20 qualities. More positive perceived‑ideal correlations
capture a higher degree of match between the actor’s perception of the partner and the
actor’s ideals. The authors indexed realism in a similar manner through a real‑ideal
correlation, an intraclass correlation between the partner’s self‑ratings across the same
20 qualities and the actor’s ratings of the ideal partner. They examine whether unrealistically
viewing a romantic partner as resembling one’s ideal partner accelerates or slows decline
in marital satisfaction among newlyweds. Overall, satisfaction declined markedly, a finding
that is consistent with past research. However, seeing a less‑than‑ideal partner as a reflection
of one’s ideals predicted a certain level of protection against the corrosive effects of time:
People who initially idealized their partner the most experienced no decline in satisfaction.
Regardless of the way we define idealization (as the ability to see imperfect partners in
idealized ways or as a perceived‑ideal correlation), the important fact remains that idealizing
one’s partner has a positive effect on relevant relationship outcomes.
Self‑perception, ideals and the Michelangelo phenomenon. Murray et al. (1996b) believe
that individuals project their ideals over their partners in a romantic relationship, resulting
an idealized image of them. Also, they claim ideals are tied to our self‑image. That is, the
69
more positive the self‑image, the greater the expectation about the ideal partner. The authors
have found the next significant results: ideals are closely tied to self‑image, individuals
project their ideals over their partners in a romantic relationship, self‑perceptions have no
influence on perception when ideals are taken into account. Also, Murray et al. (1996a)
found that intimates saw their partners in a more positive light than they saw themselves,
this fact predicting greater relationship satisfaction.
Later, Drigotas, Rusbult, Wieselquist, and Whitton (1999) introduce the Michelangelo
phenomenon, an interpersonal process describing the means by which the self is shaped by
a close partner’s perceptions and behavior. Also, although people sometimes achieve
ideal‑relevant goals solely through their own actions, Rusbult, Finkel, and Kumashiro (2009)
believe that interpersonal experience harbors the acquisition of new skills, traits, and
resources. Specifically, self movement toward the ideal self is described as a product of
partner affirmation, or the degree to which a partner's perceptions of the self and behavior
toward the self are congruent with the self’s ideal. Rusbult, Kumashiro, Stocker, Kirchner,
Finkel, and Coolsen (2005) describe the Michelangelo phenomenon as a three‑step process:
partner perceptual affirmation promotes partner behavioral affirmation, which, in turn,
yields self movement toward the ideal self. Also, ideal similarity is related to movement
towards ideal self and couple wellbeing (Rusbult, Kumashiro, Kubacka & Finkel, 2009).
Rusbult, Finkel, and Kumashiro (2009) believe that partner affirmation (the Michelangelo
phenomenon) and partner enhancement (positive illusions) are different constructs. The
authors believe that partner enhancement would seem to be most beneficial when
“enhancement” takes the form of affirmation: when partners are exceptionally positive
with respect to attributes that are core elements of what each person ideally wishes to
become. Taking into account the two perspectives, future research should offer a more
comprehensive view on how ideals form, as well as their role within romantic settings.
Also, if our ideals are tied to our self and our self is sculpted by the perception and behavior
of the person we love, this may open the way to explore how ideals evolve with the passing
of time.
Unresolved issues and future research
Although there are promising results regarding the Ideal Standards Model, there are several
issues that need to be further addressed. In this final section we outline some of them.
First, we know very little about how individuals’ ideals develop and change over time.
Apart from biological adaptations, some early sources of information (family, friends,
media, etc.) may offer individuals a guide for mate preferences but, over time, people might
change their ideals in order to match their personal strengths and limitations. It is highly
unlikely that a person could attract a partner that is, at the same time, incredible warm/
trustworthy, rich, healthy, passionate, good‑looking and so forth. If this is the case, most
people should be motivated to calibrate their ideals to match the reality.
Another unresolved issue is how people use ideal standards to decide the acceptability
of a potential mate. Individuals might set a basic “threshold of acceptance” that future
partners must meet before being considerate a viable candidate. Also, individuals might
score high on one dimension (resources, for example) and low on another. In this case, how
do they decide who is a potential candidate? How do individuals make these trade‑offs?
Future studies should also examine the possibility that an individual may encounter a partner
that exceeds his/her ideal standards, specifically how ideal standards and their flexibility
are associated with perception of relationship quality.
70
Third, we know relatively little about how ideals are communicated to the partner and
the effects of such communication. Also, there is a need to further examine the regulation
processes in intimate relationships (including communication strategies).
Fourth, an intriguing question is what happens in a relationship where partners change,
a fact that is inevitable in most relationships between two persons. How do partners influence
one another concerning the perceived importance of a particular ideal? What happens in
a relationship where a partner is motivated by accuracy and the other by enhancement?
What happens when an individual perceives a larger discrepancy between the actual partner
and the ideal partner, in comparison with his/her partner?
Conclusions
One reason for the value of the Ideal Standards Model is that it applies both to mate selection
(ideals precede the formation of an intimate dyad) and to relationship maintains processes
(over a longer period of time). Although the effort for answering the questions that remain
unanswered about ideal standards is tremendous, it is worth it. Drawing from both a
social‑cognitive and evolutionary perspective, the ISM can improve understanding the origins
of relationship knowledge structures and how they are causally related to cognition and
behavior in relationships. Given the importance of romantic relationships in people’s lives,
the promising avenue of research on ideal standards can improve our understanding of how
intimate dyads work and evolve in time.
Acknowledgements
This work was supported by the the European Social Fund in Romania, under the responsibility
of the Managing Authority for the Sectoral Operational Programme for Human Resources
Development 2007‑2013 [grant POSDRU/107/1.5/S/78342]
Cum îşi aleg oamenii partenerii de cuplu? Modelul Standardelor
Ideale în Relaţiile Amoroase – răspunsuri şi întrebări
Rezumat: În acest articol descriem Modelul Standardelor Ideale (MSI), o nouă perspectivă asupra
alegerii partenerului de cuplu. Modelul se focalizează asupra conţinutului şi funcţiilor idealurilor
cu privire la partener şi relaţie în cadrul legăturilor romantice. Conform MSI, idealurile cu privire
la partener includ trei componente distincte (căldură‑încredere, vitalitate‑atractivitate şi status
‑resurse), în vreme ce idealurile relaţionale includ două categorii (intimitate‑loialitate şi pasiune).
De asemenea, idealurile îndeplinesc trei funcţii: evaluare, explicare şi schimbare. Modelul propune
explicaţii pentru cazul în care idealurile nu corespund cu percepţia faţă de partenerul actual,
depinzând de două situaţii motivante: nevoia de a percepe corect partenerul sau nevoia de a idealiza
şi a vedea într‑o lumină pozitivă partenerul sau relaţia.
Cuvinte‑cheie: alegerea partenerului, idealuri cu privire la partener şi relaţie, conţinutul idealurilor,
funcţiile idealurilor, idealizare
71
Comment les gens choisissent leurs partenaires intimes?
Le Modčle des Normes Idéales dans les Relations Amoureuses –
réponses et questions
Résumé: Dans cet article, nous décrivons le Modčle des Standards Idéaux, une nouvelle perspective
sur l’accouplement humain. Le modčle se concentre sur le contenu et les fonctions des idéaux en
ce qui concerne le partenaire et la relation dans les relations romantiques. Selon le MSI, les idéaux
en ce qui concerne le partenaire ont trois components distincts (chaleur‑confiance, vitalité‑atractivité
et status‑ressource), alors que les idéaux en ce qui concerne la relation comprennent deux catégories
(intimité‑loyauté et passion). Les idéaux ont trois fonctions: évaluation, explications et réglementation.
Le modčle propose des explications pour le cas oů l’idéal ne repond pas aux perceptions du partenaire
actuel, en fonction de deux situations motivantes: le besoin d’une perception exacte ou le besoin
d’idéaliser ou renforcer la relation ou le partenaire.
Mots‑clés: accouplement humain, partenaire et relation ideals, contenu d’ideals, fonctions d’ideals,
idealisation
References
Barelds, D.P.H., Dijkstra, P. (2011). Positive illusions about a partner’s personality and relationship
quality. Journal of Research in Personality, 45, 37‑43.
Barelds, D.P.H., Dijkstra, P., Koudenburg, N., Swami, V. (2011). An assessment of positive illusions
of the physical attractiveness of romantic partners. Journal of Social and Personal Relationships,
000(00), 1‑15.
Barelds‑Dijkstra, P., Barelds, D.P.H. (2008). Positive illusions about one’s partner’s physical
attractiveness. Body Image, 5, 99‑108.
Barsalou, L.W. (1985) Ideals, central tendency, and frequency of instantiation as determinants of
graded structure in categories. Journal of Experimental Psychology: Learning, Memory,
and Cognition, 11, 629‑654.
Campbell, L., Simpson, J.A., Kashy, D.A., Fletcher, G.J.O. (2001). Ideal standards, the self, and
flexibility in close relationships. Personality and Social Psychology Bulletin, 27(4), 447‑462.
Cooley, C.H. (1902). Human nature and the social order. New York: Scribner’s.
Drigotas, S.M., Rusbult, C., Wieselquist, J., Whitton, S.W. (1999). Close partner as sculptor of
the ideal self: Behavioral affirmation and the Michelangelo Phenomenon. Journal of
Personality and Social Psychology, 77(2), 293‑323.
Eastwick, P.W., Finkel, E.J. (2008). Sex differences in mate preferences revisited: Do people
know what they initially desire in a romantic partner? Journal of Personality and Social
Psychology, 94(2), 245‑264.
Eastwick, P.W., Finkel, E.J., Eagly, A.H. (2011). When and why do ideal partner preferences affect
the process of initiating and maintaining romantic relationships. Journal of Personality and
Social Psychology, 101, 1012‑1032.
Fletcher, G.J.O., Kininmonth, L. (1992). Measuring relationship beliefs: An individual differences
measure. Journal of Research in Personality, 26, 371‑397.
Fletcher, G.J.O., Simpson, J.A. (2000). Ideal standards in close relationships: Their structure and
functions. Current Directions in Psychological Science, 9(3), 102‑105.
Fletcher, G.J.O., Simpson, J.A., Thomas, G. (2000). Ideals, perceptions, and evaluations in early
relationship development. Journal of Personality and Social Psychology, 79(6), 993‑940.
Fletcher, G.J.O., Simpson, J.A., Thomas, G., Giles, L. (1999). Ideals in intimate relationships.
Journal of Personality and Social Psychology, 76(1), 72‑89.
72
Fletcher, G.J.O., Tither, J.M., O’Loughlin, C., Friesen, M., Overall, N. (2004). Warm and homely
or cold and beautiful? Sex differences in trading off traits in mate selection. Personality
and Social Psychology Bulletin, 30(6), 659‑672
Gangestad, S.W., Simpson, J.A. (2000). The evolution of human mating: Trade‑offs and strategic
pluralism. Behavioral and Brain Sciences, 23, 573‑644.
Hassebrauck, M., Fehr, B. (2002). Dimensions of relationship quality. Personal Relationships, 9,
253‑270.
Higgins, E.T. (1987). Self‑discrepancy: A theory relating self and affect. Psychological Review,
94, 319‑340.
Higgins, E.T. (1989). Self‑discrepancy theory: What patterns of self‑beliefs cause people to suffer?
Advances in Experimental Social Psychology, 22, 93‑136.
Knee, C.R., Nanayakkara, A., Vietor, N.A., Neighbors, C., Patrick, H. (2001). Implicit theories
of relationships: Who cares if romantic partners are less than ideal? Personality and Social
Psychology Bulletin, 27(7), 808‑819.
Knobloch‑Fedders, L.M., Knudson, R.M. (2009). Marital ideals of the newly‑married: A longitudinal
analysis. Journal of Social and Personal Relationships, 26(2‑3), 249‑271.
Kohn, C.S., Sayers, L.S. (2005). Extreme Relationship Standards in the Context of Discordant and
Nondiscordant Couples. Cognitive and Behavioral Practice, 12, 319‑323.
Lackenbauer, S.D., Campbell, L. (2012). Measuring Up: The Unique Emotional and Regulatory
Outcomes of Different Perceived Partner‑Ideal Discrepancies in Romantic Relationships.
Journal of Personality and Social Psychology, 103(3), 472‑488
Murray, S.L., Holmes, J.G. (1996). The construction of relationship realities. In G. Fletcher,
J. Fitness (eds.), Knowledge structures and interaction in close relationships: A social
psychological approach (91‑120). Hillsdale, NJ: Lawrence Erlbaum Associates, Inc.
Murray, S.L., Holmes, J.G. (1999). The (mental) ties that bind: Cognitive structures that predict
relationship resilience. Journal of Personality and Social Psychology, 77, 1228‑1244.
Murray, S.L., Griffin, D.W., Derrick, J.L., Harris, B., Aloni, M., Leder, S. (2011). Tempting fate
or inviting happiness? Unrealistic idealization prevents the decline of marital satisfaction.
Psychological Science, 22, 619‑626.
Murray, S.L., Holmes, J.G., Dolderman, D., Griffin, D.W. (2000). What the motivated mind
sees: Comparing friends’ perspectives to married partners’ views of each other. Journal of
Experimental Social Psychology, 36, 600‑620.
Murray, S.L., Holmes, J.G., Griffin, D.W. (1996a). The benefits of positive illusions: Idealization
and the construction of satisfaction in close relationships. Journal of Personality and Social
Psychology, 70(1), 79‑98.
Murray, S.L., Holmes, J.G., Griffin, D.W. (1996b). The self‑fulfilling nature of positive illusions
in romantic relationships: Love is not blind, but prescient. Journal of Personality and Social
Psychology, 71(6), 1155‑1180.
Overall, N.C., Fletcher, G.J.O., Simpson, J.A. (2006). Regulation processes in intimate relationships:
The role of ideal standards. Journal of Personality and Social Psychology, 91(4), 662‑685.
Overall, N.C., Fletcher, G.J.O., Simpson, J.A., Sibley, C.G. (2009). Regulating partners in intimate
relationships: The costs and benefits of different communication strategies. Journal of
Personality and Social Psychology, 96(3), 620‑639.
Regan, P. (1998). What if you can’t get what you want? Willingness to compromise ideal mate
selection as a function of sex, mate value, and relationship context. Personality and Social
Psychology Bulletin, 24(12), 1294‑1303.
Righetti, F., Rusbult, C., Finkenauer, C. (2010). Regulatory focus and the Michelangelo Phenomenon:
How close partners promote one another’s ideal selves. Journal of Experimental Social
Rogers, C.R. (1961). On becoming a person. Boston: Houghton Mifflin.
Rusbult, C., Finkel, E.J., Kumashiro, M. (2009). The Michelangelo phenomenon. Current Directions
in Psychological Science, 18(6), 305‑309.
73
Rusbult, C., Kumashiro, M., Kubacka, K.E., Finkel, E.J. (2009). The part of me that you bring
out: Ideal similarity and the Michelangelo phenomenon. Journal of Personality and Social
Psychology, 96(1), 61‑82.
Rusbult, C., Kumashiro, M., Stocker, S.L., Kirchner, J.L., Finkel, E.J., Coolsen, M.K. (2005).
Partner affirmation and the Michelangelo phenomenon, Interaction Studies, 6(3), 375‑391.
Rusbult, C.E., Onizuka, R.K., Lipkus, I. (1993). What do we really want? Mental models of ideal
romantic involvement explored through multidimensional scaling. Journal of Experimental
Social Psychology, 29, 493‑527.
Shaver, P.R., Collins, N.L., Clark, C.L. (1996). Attachment styles and internal working models
of self and relationship partners. In G.J.O. Fletcher, J. Fitness (eds.), Knowledge structures
in close relationships: A social psychological approach (25‑61). Mahwah, NJ: Erlbaum.
Simpson, J.A., Fletcher, G.J.O., Campbell, L. (2001). The structure and function of ideal standards
in close relationships. In G.J.O. Fletcher, M.S. Clark (eds), Blackwell Handbook of Social
Psychology: Interpersonal Processes (86‑106). London: Blackwell.
Simpson, J.A., Gangestad, S.W. (1991). Individual differences in socio‑sexuality: Evidence for
convergent and discriminant validity. Journal of Personality and Social Psychology, 6, 31‑51.
Sternberg, R.J., Barnes, M.L. (1985). Real and ideal others in romantic relationships: Is four a
crowd? Journal of Personality and Social Psychology, 49(6), 1586‑1608.
Swami, V., Stieger, S., Haubner, T., Voracek, M., Furnham, A. (2009). Evaluating the physical
attractiveness of oneself and one’s romantic partner: Individual and relationship correlates
of the love is blind bias. Journal of Individual Differences, 30, 35‑43.
Thibaut, J.W., Kelley, H.H. (1959). The social psychology of groups. New York: Wiley.
Todd, P.M., Penke, L., Fasolo, B., Lenton, A.P. (2007). Different cognitive processes underlie
human mate choices and mate preferences. Proceedings of the National Academy of Sciences
USA, 104(38), 15011‑15016.
Tran, S., Simpson, J.A., Fletcher, G.J.O. (2008). The role of ideal standards in relationship initiation
processes. In S. Sprecher, A. Wenzel, J. Harvey (eds.), The handbook of relationship
initiation (487‑498). Hillsdale, NJ: Erlbaum.
Weiderman, M.W., Dubois, S.L. (1998). Evolution and sex differences in preferences for short‑term
mates: Results from a policy capturing study. Evolution and Human Behavior, 19, 153‑170.
Zimmer‑Gembeck, M.J., Ducat, W. (2010). Positive and negative romantic relationship quality:
Age, familiarity, attachment and well‑being as correlates of couple agreement and projection.
Journal of Adolescence, 33, 879‑890.
Pascal Morchain1, Olivier Codou2, Daniel Priolo3
Valeurs de Schwartz et Perception d’Entitativité.
Une étude exploratoire
Résumé: Selon de nombreux auteurs, les valeurs ont un impact sur les comportements et les
perceptions. Par exemple, il a été montré que la perception de l’entitativité d’un groupe varie selon
les valeurs activées, leur mode d’activation, et la cible (Morchain, 2006). La présente étude teste
le lien entre les 10 valeurs du circumplex (Schwartz, 1992) et la perception d’entitativité (Campbell,
1958) d’un groupe‑cible. Il était supposé qu’à la différence d’autres valeurs, des valeurs d’affirmation
de soi et d’autres valeurs liées à l’idéologie libérale (Codou et al., 2011) devraient entraîner une
perception d’une cible comme formant plus une entité. Comme attendu, l’activation des valeurs
Pouvoir et Autonomie entraîne une perception plus entitative d’un groupe‑cible. En revanche,
l’activation de Conformité en entraîne une perception moins entitative. Ces résultats sont discutés
en termes de nature des valeurs et en référence à la justification du système (Jost & Banaji, 1994)
et aux idéologies libérales.
Mots‑clés: entitativité, justification, valeurs
Les valeurs dans la perception des groupes humains
Les valeurs sont un élément central de la vie sociale. Elles sont conçues comme des guides
qui orientent les jugements (Rokeach, 1968), les perceptions (Bruner & Goodman, 1947;
Postman, Bruner & Mc Ginnies, 1948), les représentations sociales (Thébaud, Morchain &
Delouvée, 2011), ou encore les comportements (Bardi & Schwartz, 2003; Kahle, 1996;
Rokeach & Mezei, 1966; Rokeach, Smith & Evans, 1960). Elles permettent aussi l’explication
(Renner, 2002), la justification. Il a ainsi été montré que les personnes utilisent les valeurs
pour justifier leurs attitudes (Kristiansen & Zanna, 1988, 1994), même si elles n’y sont
pas reliées (Kristiansen & Hotte, 1996). Par ailleurs elles sont hiérarchisées selon leur
importance, ou selon les besoins du moment (Rokeach, 1968, voir aussi Schwartz &
Struch, 1989, p. 161; Seligman & Katz, 1996; Suedfeld, 2006). Shalom Schwartz (1992,
1. Département de Psychologie LAUREPS‑CRPCC (EA 1285), Université Européenne de Bretagne,
Université Rennes 2, Place du Recteur Henri Le Moal, 35000 Rennes, Courriel: pascal.morchain@
univ‑rennes.fr, Tél. (ligne directe): 00.33. (0)2.99.14.19.29.
2. Université de Nice‑Sophia Antipolis, Campus Saint Jean d’Angely, SJA3/MSH/Laboratoire de
Psychologie Cognitive et Sociale, 3 Bd François Mitterrand, 06357 Nice Cedex 4, Courriel:
[email protected]
3. Département de Psychologie, Laboratoire de Psychologie et Neurosciences de la Cognition et
l’Affectivité, Université de Rouen, Rue Lavoisier, 76821 Mont Saint Aignan, France, Courriel:
daniel.priolo@univ‑rouen.fr
76
1996) qui développa ses réflexions à partir des travaux de Rokeach (1973), estime pour sa
part que les valeurs sont dotées d’un contenu et d’une structure «universels». Se basant sur
la RVS (Rokeach Values Survey), Schwartz construit une échelle, la Schwartz Values Survey
(SVS). Elle comprend 10 valeurs1 de haut niveau (pouvoir, accomplissement, hédonisme,
stimulation, autonomie, universalisme, bienveillance, tradition, conformisme et sécurité)
représentées par 57 valeurs de base. Dès 1992, il montre l’existence transculturelle d’une
structure appelée circumplex (voir figure 1. Pour un approfondissement du circumplex, voir
Wach & Hammer, 2003a,b; et pour une discussion voir Helkama, 1999). Dans cette
structure, les valeurs proches ont une signification proche, les valeurs opposées une
signification opposée. En termes de signification des valeurs, cette structure est indépendante
de la nationalité et du sexe des participants (Struch, Schwartz & Van der Kloot, 2002),
d’où son intérêt pour des études transculturelles (Knafo, Roccas & Sagiv, 2011). Toutefois
la préférence de valeurs (saisie via leur hiérarchisation) dépend entre autres du sexe des
participants (Schwartz & Rubel, 2005).
Figure 1. Circumplex (d’après Schwartz, 1992, 1996)
Nous insistons sur le fait que dans la présente étude, on ne s’intéresse pas à la question
de la préférence de valeurs mais bien à l’impact des valeurs sur la perception stéréotypée
d’un groupe qui, à notre connaissance, a été peu abordé expérimentalement. Il semble que
seulement deux études (Morchain, 2006) se sont penchées sur l’influence de l’activation
de valeurs (d’après Schwartz) sur la perception d’entitativité (Campbell, 1958). Pour le
dire succinctement, l’entitativité renvoie selon Campbell à la perception d’un groupe comme
une unité, un «tout cohérent». Les deux études pré‑citées montrèrent que l’impact des
valeurs dépend d’une part, de leur type et du groupe cible du jugement, d’autre part du
fait qu’elles sont ou non consciemment activées. En particulier, des valeurs d’Affirmation
de soi entraînaient une perception plus entitative d’un groupe‑cible que des valeurs de
1. En 2012, Schwartz et al. propose un système incluant 19 valeurs.
Valeurs de Schwartz et Perception d’Entitativité. Une étude exploratoire
77
Transcendance de soi. Ceci valait surtout quand la cible était définie comme un exogroupe
(en l’occurrence des italiens) et quand les participants (français) n’avaient pas vraiment
conscience de l’activation de ces valeurs. La certitude des jugements était également affectée
(Morchain, 2006). Si ces dernières recherches étaient uniquement ciblées sur l’impact de
valeurs d’Affirmation de Soi vs de Transcendance de Soi, la présente étude a pour objectif
de tester systématiquement le lien entre l’amorçage des 10 valeurs du circumplex (Schwartz,
1992) et la perception d’entitativité d’un groupe‑cible (Campbell, 1958). Elle est aussi en
lien avec des recherches de Codou sur l’influence del’idéologie libérale(Codou, Schadron,
Priolo, Camus, Denis‑Remis, & Morchain, 2012); et en particulier avec celle de Codou, Priolo,
Denis Rémis et Schadron (2011) qui testa l’impact de l’activation – via des publicités – d’une
idéologie libérale sur, entre autres, la perception d’homogénéité d’un groupe‑cible.
Dans l’ensemble des valeurs de la SVS, certaines renvoient à des motivations centrées
sur le collectif, d’autres à des motivations centrées sur l’individu. À la différence des
valeurs centrées sur des intérêts collectifs (i.e., sur les relations sociales, comme c’est le
cas pour les valeurs de Transcendance de soi et de Conservation), les valeurs d’Affirmation
de soi et d’Ouverture au changement sont basées sur des intérêts individuels (Schwartz,
2006). Ces intérêts peuvent être reliés à l’idéologie. Bien qu’il soit cavalier de circonscrire
une idéologie à la somme de ses valeurs constitutives, Fronty (1983) souligne que l’on
adhère à une idéologie via ses valeurs. Parmi les valeurs d’affirmation de soi, la valeur
autonomie est pour Sampson (1977) une valeur centrale de la conception nord‑américaine
de la personne. La personne autonome (ou encore autosuffisante) n’a pas besoin des autres
pour se réaliser et ne le souhaite pas. Dubois (2008) précise la dimension normative de
l’autonomie dans nos sociétés occidentales. Ces éléments amènent de nombreux auteurs
(e.g., Beauvois, 1994, 2005; Codou et al., 2011; Dubois & Beauvois 2005 ) à considérer
l’autonomie comme une valeur centrale de l’idéologie libérale. Parmi les autres valeurs
d’ouverture au changement, centrées sur les intérêts individuels, nous nous intéresserons
également dans la présente étude à l’hédonisme. Cette valeur est particulièrement valorisée
au sein des nations occidentales (Schwartz, 1992; Inglehart, 1971, 1997). Elle renvoie à
la volonté d’assouvir rapidement ses désirs. Pour saisir les raisons qui intègrent l’hédonisme
à l’idéologie libérale, il faut appréhender la dimension historique et évolutive de cette
idéologie. En effet, les principes fondateurs de l’idéologie libérale (Locke, 1690) ne sont
guère compatibles avec l’hédonisme puisqu’ils envisageaient de placer certains droits
individuels au‑dessus de tout arbitraire. La notion de droit est ici première par rapport à
la notion devoir; un citoyen possède des droits avant d’avoir des devoirs. Et, de façon
concomitante à l’effacement de la liberté des anciens (i.e., la liberté politique) au profit de
la liberté des modernes (i.e., la liberté individuelle; Beauvois, 2005; Constant, 1819), un
glissement sémantique s’est opéré de la notion de droit vers la notion de désir, pour aboutir
à une relative confusion entre ces deux termes. Par conséquent, dans les sociétés occidentales,
le primat des droits sur les devoirs s’est confondu avec le primat des désirs sur les devoirs
(Codou et al., 2011), valorisant ainsi l’hédonisme. Sur le plan de l’impact des valeurs
libérales sur les perceptions, Codou et ses collègues (2011) ont récemment montré que
l’amorçage de valeurs libérales (e.g., autonomie et hédonisme) a pour conséquence une
plus grande homogénéisation d’un exogroupe), cette homogénéité étant parfois conçue
comme une dimension ou une mesure de l’entitativité (Carpenter & Radhakrishnan, 2002;
Oberlé, Morchain, Schadron, Badéa & Askévis‑Leherpeux, 2003; Schadron & Morchain,
2003). En ce qui concerne les valeurs du système de Schwartz, la valeur Pouvoir réfère au
statut et à la dominance sociale (Sidanius & Pratto, 1999; Guimond, 2006; Guimond,
Dif & Aupy, 2002 ), et peut être reliée plus généralement à la croyance en la justice du
78
monde (Lerner, 1980), à la fonction de justification des stéréotypes (Tajfel, 1981) et à la
justification du système (Jost & Banaji, 1994). En effet en général les membres des groupes
dominants légitiment les différences de statut et/ou de conditions de vie des personnes
dominées, ce qui permet le maintien des systèmes sociaux (Jost & Banaji, 1992). On sait
aussi que certains systèmes de valeurs comme l’éthique protestante du travail (EPT) servent
la justification (Levy, West & Ramirez, 2005). Si certaines valeurs semblent ainsi davantage
reliées à la justification du système, quel est le lien entre la perception d’entitativité et cette
justification? Il est simple: percevoir un groupe comme une unité rend ses membres
prédictibles (ils sont pareils) et joue un rôle dans la justification (Schadron & Morchain,
2003). Tout ceci nous renvoie à l’idéologie, ce système de valeurs extrêmement structuré
dont les fonctions permettent entre autres d’éviter la remise en question des structures sociales
(Baechler, 1976).
Hypothèse
Il découle de ce qui précède que l’on s’attend à ce que l’activation des valeurs du circumplex
entraîne des jugements différenciés d’entitativité. En particulier, comme dans les études
sur lesquelles la présente étude se fonde, nous pensons que l’activation de valeurs d’Affirmation
de soi et d’Ouverture au changement, toutes deux reliées à l’idéologie libéraledevrait
entraîner une perception de la cible comme plus entitative que les autres valeurs. En d’autres
termes et plus spécifiquement, nous pensons que, comparativement à l’activation d’autres
valeurs du circumplex, l’activation des valeurs d’autonomie et d’hédonisme aura pour effet
une perception plus entitative d’un exogroupe.
Méthode
Construction de l’instrument
Sélection des valeurs pour l’amorçage
Le problème qui se posait pour l’amorçage de valeurs était triple. Tout d’abord, dans le
système de Schwartz, le nombre de valeurs de base est différent dans chaque quartier du
circumplex. Ainsi, on en relève trois pour «Hédonisme», cinq pour «Pouvoir», et huit pour
«Universalisme». Il fallait donc standardiser le matériel. Les valeurs retenues ont été
sélectionnées d’après pré‑test mené auprès de 38 étudiants en L1, lors d’un TD de
psychologie. Il leur avait été demandé dans quelle mesure chaque valeur constitutive de
chaque valeur de plus grand ordre lui était reliée (0 = pas du tout liée; 10 = tout à fait
liée). Ce pré‑test, mené sur une population étudiante à des fins de validité interne, permit
de sélectionner, pour chaque valeur de plus grand ordre, les deux valeurs de base qui lui
étaient les plus liées.
Le deuxième problème était celui de la nature des valeurs sélectionnées. En effet,
certaines «valeurs» de Schwartz le sont effectivement (e.g., «Liberté», «Egalité», «Justice», …)
mais d’autres sont des traits de personnalité («être poli», «être honnête», «être clément», …),
d’autres enfin renvoient à des sensations («sentiment de n’être pas isolé»). Schwartz parle
de «valeurs», parce que la consigne et les mesures qu’il utilise font référence à ce qui est
79
important pour les personnes («pas du tout important pour moi»/«d’importance suprême»).
Cependant, la nature de ces différentes valeurs est assez variable. Afin de standardiser le
matériel et de n’activer les participants que sur des valeurs, les termes retenus ont été
remplacés, si nécessaire, par leur synonyme (voir tableau 1).
Tableau 1. Les 20 valeurs‑amorces (entre crochets, les valeurs telles
que formulées par Schwartz, 1992)
Pouvoir
Pouvoir [Pouvoir social]
Autorité
Accomplissement
Ambition [Etre ambitieux]
Compétence [Etre capable]
Hédonisme
Plaisir
Une vie de plaisir
Stimulation
Une vie excitante
Une vie variée
Autonomie («Self‑centration»)
Indépendance [Etre indépendant]
Libre‑arbitre [Choisissant ses propres buts]
Universalisme
Ouverture d’esprit
Paix [Un monde de paix]
Bienveillance
Loyauté [Etre loyal]
Charité [Etre secourable]
Tradition
Respect des traditions
Fatalisme [Acceptant ma part dans la vie]
Conformité
Politesse [Etre poli]
Discipline [Etre discipliné]
Sécurité
Sécurité [Sécurité familiale]
Ordre [Ordre social]
Le troisième problème était celui de la ténuité possible de l’amorce. Deux termes
semblaient en effet être trop peu pour amorcer les participants. Il a donc été choisi de
procéder à l’amorçage par le biais de deux tâches: l’une, d’associations‑libres, l’autre, de
permutation de syllabes.
Choix de la photographie du groupe‑cible
Pour mesurer l’entitativité, nous avions besoin d’une photographie de groupe. Un pré‑test
de quatre photographies permit de retenir la photographie du groupe‑cible. La consigne
était «Peut‑on se faire une impression des gens photographiés à partir de chacune de ces
photos?» (0 = Pas du tout possible et 10 = Tout à fait possible). Les quatre photographies
ont été présentées sous Powerpoint aux participants (26 étudiants en L1 de Psychologie).
Chaque présentation durait dix secondes. Il apparut que la photographie 1, utilisée dans
nos précédentes recherches (2003) ne pouvait pas être retenue ici (M1 = 1.577, ET =
2.082), les trois autres étant considérées par les sujets comme permettant davantage de se
faire une impression (respectivement M2 = 4.885, ET = 2.519; M3 = 4.577, ET =
2.595; M4 = 4.385, ET = 2.118). Les comparaisons par paires montrèrent que les photos
2 et 4 différaient significativement (t(25) = 2.236; p = .0345). La photo 2 fut donc
finalement retenue. On le voit, elle présente un groupe de jeunes gens posant sur une plage.
Le groupe était mixte (hommes et femmes, de différentes couleurs de peau, regardant ou
non l’objectif).
80
Photo 1
Photo 2
Photo 3
Photo 4
Population – Procédure
323 étudiants en première année de psychologie, volontaires, participèrent à cette étude.
La passation se faisait au début d’un cours, en amphithéâtre. Ils avaient 3 minutes précisément
pour la tâche d’amorçage, présentée comme une tâche d’imagination. Puis ils répondaient
au questionnaire relatif à la perception de la cible.
Le paradigme des tâches indépendantes a été utilisé. Le livret qui était remis aux
participants présentait la recherche comme «deux études très différentes quant aux mécanismes
étudiés. La première renvoie à l’imagination, la seconde aux impressions.». La consigne
était la suivante: «Vous ouvrirez le livret au signal de départ. Vous répondrez à la première
étude sans regarder les questions de l’étude 2. Vous aurez trois minutes pour cet exercice.
Au signal, vous passerez à l’étude 2. Vous répondrez aux questions dans l’ordre ou elles
sont proposées. Il n’y a bien sûr ni bonnes, ni mauvaises réponses».
La page 1 (soi‑disant étude sur l’imagination) présentait deux valeurs sélectionnées lors
du pré‑test comme étant le plus liées à la valeur de plus grand ordre du circumplex (exemple:
«Ouverture d’Esprit» et «Paix» pour «Universalisme»). Les participants avaient une tâche
d’associations‑libres à accomplir («Merci de bien vouloir indiquer deux mots qui vous
viennent à l’esprit spontanément, sans réfléchir, lorsque vous lisez chacun des termes
suivants»), suivie d’une tâche de déconstruction de mots («Maintenant, permutez les syllabes
de chaque terme, de deux manières différentes. Exemple: «Voiture» = re voi tu). Ces deux
tâches avaient pour but d’amorcer la valeur de plus grand ordre correspondante. Elles
duraient trois minutes. Chaque participant n’était activé que sur une seule valeur de plus
grand ordre (soit Universalisme, soit Bienveillance, soit Sécurité, etc.). Les participants
passaient ensuite à la soi‑disant «seconde» étude, celle sur les «impressions». Une page
expliquait la manière de répondre à des échelles de Likert, puis les participants trouvaient
la photographie présélectionnée, présentée ainsi «Voici une photo de quelques personnes»;
suivie des items reliés à l’entitativité.Ces derniers ont été repris de recherches précédentes
sur ce thème (Schadron & Morchain, 2003 ; Morchain, 2006). Toutes les mesures se font
par l’intermédiaire d’échelles de Likert en 7 degrés (avec 0 = Pas du tout et 6 = Tout à
81
fait). Diriez‑vous que ces personnes se ressemblent sur le plan vestimentaire ? Ces personnes
forment‑elles une unité? Ces personnes forment‑elles une entité, un «tout cohérent» ? Ces
personnes forment‑elles un groupe? Etait enfin proposée une mesure graphique d’homo
généité déjà utilisée dans d’autres études (Morchain, 2006 ; Morchain, Rohmer & Louvet,
2008): Ces personnes forment un ensemble…
Résultats1. Impact des valeurs sur l’entitativité perçue.
Indice d’entitativité
Un indice d’entitativité est constitué d’après les réponses des participants aux items Unité,
Entité, Homogène2, Groupe (a de Cronbach = .713). L’analyse des comparaisons deux à
deux montre que la valeur Conformité diffère d’Autonomie (PLSD de Fisher; p = .02),
de Pouvoir (PLSD de Fisher; p = .05) et dans une moindre mesure, d’Hédonisme (PLSD
de Fisher; p = .06). Comme le montre le graphique 1, et bien que les moyennes restent
somme toute comprises entre 3.61 et 4.1, l’activation de la valeur Conformité conduit à
une perception moins entitative du groupe‑cible. Celle des valeurs Pouvoir, d’Autonomie
et d’Hédonisme, conduit à une perception plus entitative. L’activation des autres valeurs ne
produit pas d’effet notable.
Graphique 1. Moyennes d’entitativité perçue selon les valeurs (moyennes classées)
1. Les auteurs remercient Benjamin Jeanniot pour son important investissement dans la saisie des données.
2. L’échelle initiale étant en 6 degrés et les autres en 7 degrés, les scores bruts ont été transformés
par règle de trois afin de pouvoir tester l’a.
3. Nous nous référons ici à la norme de Nunnally (1978): a de Cronbach >.70.
82
Ces résultats ont été schématiquement retranscrits dans le circumplex.
Figure 2. Perception d’Entitativité (clair: entitativité –; foncé: entitativité +)
Discussion
Cette étude s’intéressait au lien entre les dix valeurs du circumplex et la perception
d’entitativité. On s’attendait à ce que l’activation de valeurs via un amorçage, technique
que l’on trouve parfois dans la littérature (Morchain, 2006; Thébaud, Morchain &
Delouvée, 2011; Roux‑Chataigné, 2010), entraîne une perception différenciée de l’entitativité
d’un groupe‑cible. En particulier, on pensait que l’activation de valeurs d’autonomie et
d’hédonisme, reliées à l’idéologie libérale, entraînerait une perception plus entitative d’un
groupe‑cible.
Globalement les résultats vont dans le sens de l’hypothèse mais il nous faut avant toute
chose discuter de la technique d’amorçage utilisée. En effet, d’une part nous avons utilisé
une technique usuelle (associations de mots), d’autre part une technique nettement moins
orthodoxe: une tâche de déconstruction de mots. Si la première ne pose pas de questions
particulières, à notre connaissance la seconde n’a jamais été testée. C’était aussi l’intérêt
de la présente étude. Il semble que ce type de tâche puisse également être utilisé pour
amorcer un concept. D’autres recherches devraient bien évidemment être menées pour
confirmer avec certitude le fait qu’une tâche de déconstruction a le même effet que, par
exemple, celle de reconstruction de phrases souvent usitée. En effet, une tâche de déconstruction
pourrait entraîner un affaiblissement de l’amorce, en particulier quand la déconstruction
d’un mot amène les personnes à la construction d’un autre (par exemple dans le cas d’une
anagramme: «ramer» devient «marre»). Ce n’a pas été le cas ici mais il reste possible que
les effets observés dans la présente étude aient été atténués du fait d’une potentielle
distraction liée à la tâche.
Si l’on en revient à la question de l’impact des valeurs, les résultats de la présente étude
vont dans le même sens que celles sur lesquelles elle se fonde: un groupe est davantage
perçu comme une entité lorsque des valeurs libérales sont activées. Dans la présente étude,
83
les valeurs Pouvoir, Autonomie, mais aussi Conformité,se détachent des autres valeurs. Si
cette étude montre, comme attendu, que l’activation de la valeur Pouvoir entraîne une
perception plus entitative de la cible. De plus, elle met en évidence qu’il en va de même
pour la valeur libérale Autonomie. Elle montre aussi que l’activation de la valeur Conformité
entraîne une perception moins entitative de la cible, ce qui n’était pas particulièrement
attendu. Notons cependant que l’antonyme de la conformité, la quête de l’unicité ou la
valorisation de la différence conduit dans certaines recherches (e.g., Codou et al., 2011) à
une homogénéisation de l’exogroupe. Nous relevons ici un corpus de résultat cohérent mais
contre‑intuitif qui associe à des valeurs de conformité une vision peu entitative de l’exogroupe
et à des valeurs d’unicité une vision entitative de l’exogroupe.
En ce qui concerne les valeurs elles‑mêmes,on peut s’interroger à nouveau sur leur
nature. Bien qu’une standardisation ait été recherchée (nombre de valeurs activées, lien
avec la valeur de plus grand ordre) et bien que les items aient été tous réécrits en termes
de valeurs, il reste que l’activation de valeurs se faisait via des valeurs de différents niveaux.
Par exemple l’Ambition et la Paix ne sont, a priori, pas du même niveau, même si elles
sont toutes deux considérées par Schwartz (1992, 1996) comme des valeurs de base. Si
l’on considère ces deux valeurs et leur lien potentiel avec la bidimensionnalité de la valeur
(Beauvois, 1995), l’Ambition réfère davantage à l’utilité sociale, la Paix à la désirabilité.
De plus, la première peut être attribuée à une personne, la seconde réfère aux relations
entre personnes ou entre groupes, ce qui renvoie d’ailleurs à une distinction opérée par
Schwartz (1992, 2006). En outre, certaines des valeurs utilisées dans la présente recherche
pourraient être auto‑justifiantes, c’est‑à‑dire qu’elles ne nécessitent pas d’autre justification
qu’elles‑mêmes: l’appel à la valeur se suffit à lui‑même (Tetlock, Peterson & Lerner,
1996). On peut ainsi s’attendre à un effet plus marqué de telles valeurs que celui d’autres
valeurs, dont la puissance de justification serait moindre. Il est également envisageable que
certaines valeurs, dans certains contextes, deviennent auto‑justifiantes.Enfin depuis Rokeach
(1973), les valeurs sont considérées comme des standards sociétaux mais aussi comme des
standards personnels. Qu’en est‑il alors de la congruence ou de l’incongruence entre une/
des valeur(s) amorcée(s) et celles que les personnes portent habituellement ? La présente
étude ne permet pas de répondre à cette question. On peut toutefois supposer qu’ici les
participants sont davantage porteurs de valeurs relatives à l’idéologie libérale, parce qu’ils
appartiennent à une société fonctionnant selon ces valeurs. En d’autres termes, et cela reste
une supposition, nous pensons que les participants ont été activés sur des valeurs congruentes
aux valeurs sociétales dominantes. D’autres études devraient permettre de répondre à cette
question importante de la congruence entre valeurs sociétales, valeurs personnelles, et
valeurs activées expérimentalement.
Malgré ces questions, l’intérêt de la présente étude est d’une part d’avoir, comme celles
sur lesquelles elle se fonde, testé et montré un lien de nature causale entre les valeurs et
les perceptions, d’autre part d’avoir confirmé le fait que des valeurs liées à l’idéologie
libérale jouaient un rôle dans la perception potentiellement discriminante d’autrui.
Schwartz’s Values and the perception of entitativity:
An exploratory study
Abstract: According to many authors, values are known to influence behaviours and perceptions.
For example, it was shown that the perception of a group’s entitativity varies according to values
primed, their level of activation, and the target (Morchain, 2006). The aim of the present study is
84
to test the link between the 10 values of Schwartz’s circumplex (1992) and the perception of
entitativity (Campbell, 1958) of a target‑group. We assume that, contrarily to other values, the
activation of self‑enhancement values and of other values linked to “liberal ideology” (Codou
et al., 2011) should lead to a perception of a target as more an entity. According to the hypothesis,
the activation of Power and Self‑Direction leads to a perception more entitativeof the target‑group.
But the activation of Conformity leads to a perception of the target as less entitative. Results are
discussed in terms of values, nature and system justification (Jost & Banaji, 1994) and in terms of
liberal ideologies.
Key words: entitativity, justification, values
Références
Baechler, J. (1976). Qu’est‑ce que l’idéologie? Paris: Gallimard.
Bardi, A., Schwartz, S.H. (2003). Values and behavior: Strength and structure of relations.
Personality and Social Psychology Bulletin, 29(10), 1207‑1220.
Beauvois, J.‑L. (1995). La connaissance des utilités sociales. Psychologie Française, 40(4), 375‑387.
Beauvois, J.‑L. (2005). Les illusions libérales, individualisme et pouvoir social: Petit traité des
grandes illusions. Grenoble: Presse Universitaire de Grenoble.
Bruner, J.S., Goodman, C.C. (1947). Value and need as organizing factors in perception. Journal
of Abnormal and Social Psychology, 42, 33‑44.
Campbell, D.T. (1958). Common fate, similarity, and other indices of the status of aggregates of
persons as social entities. Behavioural Sciences, 3, 14‑25.
Carpenter, S., Radhakrishnan, P. (2002). The relation between allocentrism and perceptions of
ingroups. Personality and Social Psychology Bulletin, 28(11), 1528‑1537.
Codou, O., Priolo, D., Denis‑Rémis, C., Schadron, G. (2011). De l’Idéologie à la Perception
Sociale: Influence d’une Amorce Idéologique sur la Compétition, l’Homogénéisation et les
Jugements de Responsabilité. Swiss Journal of Psychology, 70, 95‑103.
Codou, O., Schadron, G., Priolo, D., Camus, O., Denis‑Rémis, Morchain, P. (2012). Amorce
idéologique et dimensions normatives de l’individualisme. Revue Internationale de Psychologie
Sociale/International Review of Social Psychology, 29, 59‑71.
Constant, B. (1819). De la liberté des Anciens comparée à celle des Modernes. Disponible à
l’adresse: http://gallica.bnf.fr/ark:/12148/bpt6k5446156n/f295
Crump, S., Hamilton, D.L., Sherman, S.J., Lickel, B., Thakar, V. (2010). Group entitativity and
similarity: their differing patterns in perception of groups. European Journal of Social
Psychology, 40(7), 1212‑1230.
Dubois, N. (2008). Psychologie sociale de la cognition. Paris: Dunod.
Dubois, N., Beauvois, J.‑L. (2005). Normativeness and individualism. European Journal of Social
Fronty, C. (1983). Quelques repères doctrinaux pour une psychologie de l’idéologisation. Psychologie
et éducation, 7, 40‑67.
Guimond, S. (2006). La fonction sociale des préjugés ethniques. Cahiers de l’URMIS, 10‑11, 17‑30.
Guimond, S., Dif, S., Aupy, A. (2002). Social identity, relative group status, and inter‑group
attitudes: When favourable outcomes change inter‑group relations… for the worse. European
Journal of Social Psychology, 32, 739‑760.
Helkama, K. (1999). Recherches récentes sur les valeurs. Dans J.L. Beauvois, N. Dubois, W. Doise
(eds.), La construction sociale de la personne (61‑73). Grenoble: Presses Universitaires de
Grenoble.
Inglehart, R. (1971). The silent revolution in Europe: Intergenerational change in post‑industrial
societies. American Political Science Review, 65, 991‑1017.
Inglehart, R. (1997). Modernization and post‑modernization: Cultural, economic and political
change in 43 countries. Princeton, NJ: Princeton University Press.
85
Jost, J.T., Banaji, M.R. (1994). The role of stereotyping in system‑justification and the production
of false consciousness. British Journal of Social Psychology, 33, 1‑27.
Kahle, L.R. (1996). Social values and consumer behavior: Research from the list of values. Dans
C. Seligman, J.M. Olson, M.P. Zanna (eds.), The psychology of values. The Ontario
Symposium, 8 (135‑151). Mahwah, NJ: Erlbaum.
Knafo, A., Roccas, S., Sagiv, L. (2011). The Value of Values in Cross‑Cultural Research: A Special
Issue in Honor of Shalom Schwartz. Journal of Cross‑Cultural Psychology, 42(2), 178‑185.
Kristiansen, C.M., Hotte, A.M. (1996). Morality and the self: implications for the when and how
of value‑attitude‑behavior relations. Dans C. Seligman, J.M. Olson, M.P. Zanna (eds.), The
psychology of values. The Ontario Symposium, 8 (77‑105). Mahwah, NJ: Erlbaum.
Kristiansen, C.M., Zanna, M.P. (1988). Justifying attitudes by appealing to values: A functional
perspective. British Journal of Social Psychology, 27, 247‑256.
Kristiansen, C.M., Zanna, M.P. (1994). The rhetorical use of values to justify social and intergroup
attitudes. Journal of Social Issues, 50(4), 47‑65.
Lerner, M.J. (1980). The belief in a just world: A fundamental delusion. New‑York: Plenum.
Levy, S.R., West, T.L., Ramirez, L. (2005). Lay theories and inter‑group relations: A social
developmental perspective. European Review of Social Psychology, 16, 189‑220.
Locke, J. (1690). Deux traités du gouvernement. Textes philosophiques.
Morchain, P. (2006). Valeurs et perception stéréotypée des groupes. Cahiers de l’URMIS, 10‑11,
31‑40.
Morchain, P., Rohmer, O., Louvet, E. (2008). Etre ou naître handicapé: quel sens psychologique
attribue‑t‑on au handicap? Dans J.M. Hoc, Y. Corson (eds.), Actes du Congrès 2007 de la
Société Française de Psychologie (217‑223) [http://www.sfpsy.org/IMG/pdf/actes‑SFP2007.
pdf].
Nunnally, J.C. (1978). Psychometric theory. New York: McGraw‑Hill.
Oberlé, D., Morchain, P., Schadron, G., Badéa, C., Askevis‑Leherpeux, F. (2003). Le rôle du
contexte intragroupe dans les jugements d’entitativité de l’exogroupe. Nouvelle Revue de
Psychologie Sociale/New Review of Social Psychology, 2(3), 278‑285.
Postman, L., Bruner, J.S., McGinnies, E. (1948). Valeurs personnelles en tant que facteurs sélectifs
dans la perception. Dans A. Lévy (ed.) (1978). Psychologie sociale. Textes fondamentaux,
Tome 1 (125‑138). Paris: Dunod.
Renner, W. (2002). Human values: A lexical perspective. Personality and Individual Differences,
34, 127‑141.
Rokeach, M. (1968). Beliefs, Attitudes and Values. San Francisco: Jossey‑Bass.
Rokeach, M. (1973). The nature of human values. New York: Free Press.
Rokeach, M., Mezei, L. (1966). Race and shared belief as factors in social choice. Science, 151,
167‑172.
Rokeach, M., Smith, P.W., Evans, R.L. (1960). Two kinds of prejudice or one? Dans M. Rokeach,
The Open and Closed Mind: Investigations into the Nature of Belief Systems and Personality
Systems. New York: Basic Books.
Roux‑Chataigné, C. (2010). Activation de valeurs et déterminabilité sociale: impact sur des priorités
de valeurs et sur des attitudes discriminatoires. Thèse de Doctorat non publiée. Nice,
France: Université de Nice‑Sophia Antipolis.
Sampson, E.E. (1977). Psychology and the American Ideal. Journal of Personality and Social
Schadron, G., Morchain, P. (2003). Nécessité de justifier le sort d’un groupe et perception de son
entitativité. Nouvelle Revue de Psychologie Sociale/New Review of Social Psychology, 2(2),
189‑200.
Schwartz, S.H. (1992). Universals in the content and structure of values: Theoretical advances
and empirical tests in 20 countries. Dans M. Zanna (ed.), Advances in experimental social
psychology, 25 (1‑65). Orlando, FL: Academic Press.
Schwartz, S.H. (1996). Value priorities and behavior: Applying a theory of integrated value systems.
Dans C. Seligman, J.M. Olson, M.P. Zanna (eds.), The Psychology of Values. The Ontario
Symposium, 8 (1‑24). Mahwah, NJ: Erlbaum.
86
Schwartz, S.H. (2006). Les valeurs de base de la personne: théorie, mesures et applications. Revue
Française de Sociologie, 47(4), 929‑968.
Schwarz, S.H., Bilsky, W. (1987). Toward a universal psychological structure of human values.
Journal of Personality and Social Psychology, 53, 550‑562.
Schwartz, S.H., Cieciuch, J., Vecchione, M., Davidov, E., Fischer, R., Beierlein, C., Ramos, A.,
Verkasalo, M., Lönnqvist, J.‑E., Demirutku, K., Dirilen‑Gumus, O., Konty, M. (2012).
Refining the Theory of Basic Individual Values. Journal of Personality and Social Psychology,
103(4), 663‑688.
Schwartz, S.H., Rubel, T. (2005). Sex differences in value priorities: cross‑cultural and multimethod
studies. Journal of Personality and Social Psychology, 89(6), 1010‑1028.
Schwartz, S.H., Struch, N. (1989). Values, stereotypes and intergroup antagonism. Dans D. Bar‑Tal,
C.F. Graumann, A.W. Kruglanski, W. Stroebe (eds.), Stereotyping and prejudice (151‑167).
New York: Springer‑Verlag.
Seligman, C., Katz, A.N. (1996). The dynamics of value systems. Dans C. Seligman, J.M. Olson,
M.P. Zanna (eds.), The psychology of values. The Ontario Symposium, 8 (53‑75). Mahwah,
NJ: Erlbaum.
Sidanius, J., Pratto, F. (1999). Social dominance: An inter‑group theory of social hierarchy and
oppression. New‑York: Cambridge University Press.
Struch, N., Schwartz, S.H., Van der Kloot, W. (2002). Meanings of basic values for women and
men: A cross‑cultural analysis. Personality and Social Psychology Bulletin, 28(1), 16‑28.
Suedfeld, P. (2006). Space memoirs: Value hierarchie before and after mission. A pilot study. Acta
astronautica, 58, 583‑586.
Tajfel, H. (1981). Human Groups and Social Categories: Studies in Social Psychology. Cambridge,
GB: Cambridge University Press.
Tetlock, P.E., Peterson, R.S., Lerner, J.S. (1996). Revising the value‑pluralism model: Incorporating
social context and context postulates. Dans C. Seligman, J.M. Olson, M.P. Zanna (eds.),
The psychology of values. The Ontario Symposium, 8 (25‑51). Mahwah, NJ: Erlbaum.
Thébaud, J., Morchain, P., Delouvée, S. (2011). Représentation sociale du développement durable
chez des étudiants: Effets des valeurs pro‑environnementales sur les schèmes représentationnels.
Psihologia Sociala, 28(II), 69‑77.
Wach, M., Hammer, B. (2003a). La structure des valeurs en France d’après le modèle de Schwartz.
Revue Internationale de Psychologie Sociale/International Review of Social Psychology,
16(4), 47‑85.
Wach, M., Hammer, B. (2003b). La structure des valeurs est‑elle universelle? Paris: L’Harmattan.
Florin Botoşineanu1, Camelia Soponaru2
Persoanele cu nevoi speciale din România. Auto‑
şi heteropercepţie
Rezumat: Prin cercetarea de faţă, câmpul reprezentărilor sociale ale persoanelor cu dizabilităţi
din România, aşa cum a fost acesta conturat în alte studii realizate de noi anterior, se confirmă şi
se delimitează mai ferm. În ţara noastră, persoana cu nevoi speciale este un obiect de reprezentare
sensibil, care îşi întregeşte imaginea dintr‑o combinaţie de componente normative, exprimabile în
mod curent în condiţii obişnuite de interacţiune, şi de elemente contranormative ascunse, care pot
fi identificate folosind o serie de tehnici de cercetare speciale (substituţia, decontextualizarea
normativă etc.).
Cuvinte‑cheie: reprezentare socială, persoane cu dizabilităţi, obiect social sensibil, distanţă socială,
elemente mascate ale reprezentării
În condiţiile exploziei informaţionale actuale, suntem obligaţi la un dublu proces de
adaptare: pe de o parte, se impune adaptarea structurilor gândirii prin reevaluarea categoriilor
existente pentru a permite integrarea noilor conţinuturi, iar pe de altă parte, este necesar
apelul la o procesare cât mai rapidă a informaţiilor (Curelaru, 2006). Constatăm că astăzi
experienţa este substituită cu reprezentările sociale (RS) ce reprezintă adevărate relee
indispensabile adaptării la lume. Dacă pentru omul primitiv la baza cunoaşterii stătea lumea
naturală, pentru omul modern lumea naturală este doar o sursă parţială de cunoaştere, luând
în considerare proliferarea agenţilor care mediază contactul cu informaţia „la prima mână”.
Aceasta este de altfel şi opinia lui Abric (1994), care constată că în prezent nu mai există
realitate obiectivă a priori, toată realitatea fiind reprezentată (sau, mai concret, contactul
cu realitatea obiectivă fiind mediat).
Subiectul nu poate refuza aceste informaţii care sunt sursele principale de formare/
transformare a RS, unul dintre principalele scopuri ale acestora fiind cel „de a face ceva
nefamiliar, sau chiar nefamiliaritatea însăşi familiare” (Moscovici, 1995, p. 58).
Dacă avem în vedere faptul că RS se află într‑un raport de simbolizare (putându‑l înlocui)
şi chiar de interpretare (oferindu‑i semnificaţii) cu obiectul cunoaşterii şi apare ca o formă
de construcţie a subiectului, putem accepta ideea că elaborarea RS este influenţată atât de
caracteristicile obiectului, cât şi de cele ale subiectului (de altfel, pe urmele lui Moscovici,
1. Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi
(România).
2. Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi
(România).
88
şi Denise Jodelet [1989, p. 78] vorbeşte despre dificultatea de a face distincţia dintre obiect
şi subiect, întrucât RS „acţionează simultan asupra stimulului şi asupra răspunsului”).
Privind din perspectiva acestei diversităţi de semnificaţii, reprezentările îi exprimă pe cei
care le construiesc şi care le dau un anumit sens, în condiţiile în care acestea sunt mai ales
producţii de grup: „Reprezentarea este o formă de cunoaştere elaborată social şi împărtăşită,
având un scop practic şi concurând la construirea unei realităţi comune unui ansamblu
social” (Jodelet, 1995, p. 102).
Individul reconstruieşte obiectul, îl reevaluează, şi, la rândul său, obiectul există doar
prin semnificaţia pe care i‑o dă individul/grupul care‑l pune în valoare (Neculau, 1996).
Aşadar, putem spune că reprezentarea este socială pentru că individul, intrând în contact
cu realitatea „obiectivă”, o reconstituie, o integrează organizării sale cognitive, sistemului
de valori, contextului său social şi ideologic. Prin urmare, reprezentarea ajută subiectul
să‑şi adapteze conduita la mediu şi să se înscrie în practica socială. Pe de altă parte, o
reprezentare este socială prin conţinuturile şi procesele sale fiind determinată şi chiar
produsă social, dar în acelaşi timp pentru că ea vizează un obiect social.
Privilegiind aspectul structural şi privind reprezentările, la modul general, prin prisma
organizării lor, Fischer (1987) proiectează RS ca un proces de transformare a unei realităţi
sociale într‑un obiect mental (schema figurativă), proces care nu poate face abstracţie de
influenţa poziţiei ocupată de individ, a statutului său social, asupra selecţiei conţinuturilor
(acesta ar putea fi corespondentul procesului de obiectificare). Mediind comunicarea socială
prin facilitarea schimburilor dintre indivizi aflaţi în grupuri sociale, instituţii, categorii
sociale diferite, RS recreează realitatea, facilitează remodelarea acesteia conform contextului
sociocultural şi normelor grupului şi, în acelaşi timp, facilitează familiarizarea grupului cu
noi realităţi, obiecte sociale etc.
Pentru persoanele cu dizabilităţi există un trecut plin de „cicatrice”. Ele s‑au aflat mereu
între excludere totală, în anumite perioade chiar exterminare, şi considerarea deficientului
ca o persoană plină de har divin, cu lungi perioade neutre în care nu au fost luaţi în
considerare decât pentru opere de caritate.
Atitudinile extreme faţă de persoanele cu dizabilităţi au ţinut mai ales de reprezentările
care s‑au vehiculat în respectiva perioadă istorică. Hamonet (2006) punctează în acest
context doar câteva dintre reprezentările care au dat mai ales comportamente de excludere
şi care au ca punct comun discriminarea invariabilă care a însoţit permanent istoria
persoanelor cu dizabilităţi: „cea de corp infirm (din latinescul infirmus, care a dat şi
infirmieră); cea de corp stigmatizat şi impur, impuritate care se transmitea şi sufletului;
cea de corp deformat şi monstruos, obiect de curiozitate şi de teamă; cea de corp inutil,
exclus socialmente, mort pentru societate; cea a corpului sărac care trebuie asistat de
societate, faţă de care ne manifestăm caritatea”.
Potrivit modelului social, nevoile comunităţilor ar trebui modificate pentru a include şi
a acomoda nevoile persoanelor, indiferent dacă acestea au dizabilităţi sau nu. Modificarea
acestor nevoi ale comunităţilor ar permite persoanelor cu dizabilităţi să fie tratate în mod
egal şi să nu fie discriminate şi, de asemenea, ar permite acestor persoane să îşi exercite
drepturile, la fel ca ceilalţi cetăţeni, inclusiv dreptul de a avea o familie, dreptul de exprimare
culturală, dreptul de a beneficia de o educaţie inclusivă. Potrivit convenţiilor internaţionale,
copiii cu dizabilităţi fizice sau mentale ar trebui să se bucure de o viaţă decentă, în condiţii
care le asigură demnitatea şi o participare activă în comunitate.
Există o legătură puternică între dizabilitate şi sărăcie. Astfel, sărăcia poate creşte riscul
unei persoane de a dobândi o dizabilitate, iar pe de altă parte, o persoană cu dizabilitate
prezintă un risc mai mare de a trăi în sărăcie (hrană neadecvată, condiţii nesănătoase de
Persoanele cu nevoi speciale din România. Auto‑ şi heteropercepţie
89
trai, acces scăzut la educaţie, posturi prost plătite, acces scăzut la tratament medical,
informaţii şi resurse).
La nivel european (şi în România, care se situează sub media europeană), rata de angajare
a persoanelor cu dizabilităţi este foarte scăzută în comparaţie cu rata de angajare a
persoanelor fără dizabilităţi, pe de o parte datorită lipsei unor facilităţi de transport şi de
acces al persoanelor cu dizabilităţi fizice şi atitudinilor negative ale angajatorilor, iar pe de
altă parte, datorită intenţiei scăzute a persoanelor cu dizabilităţi de a căuta un loc de muncă
şi de a îl menţine.
Persoanele cu dizabilităţi prezintă un risc crescut de a trăi o discriminare multiplă (la
discriminarea pe baza dizabilităţii se poate adăuga cea pe baza genului, a orientării sexuale,
a sărăciei). Cei care au studiat fenomenul consideră ca ar fi oportun să se acorde o atenţie
specială persoanelor‑suport, celor care se ocupă de persoanele cu dizabilităţi (membri ai
familiei, prieteni, alte rude, colegi).
Un studiu recent despre discriminarea bazată pe dizabilitate (Cercetare etnografică
privind discriminarea multiplă, 2007) scoate în evidenţă o serie de probleme. De exemplu,
s‑a constatat că dizabilitatea, fizică sau intelectuală, „este foarte greu de suportat de către
toate persoanele”, indiferent că este vorba de bolnavi sau de rude şi prieteni ai acestora,
după cum au comentat diverse categorii de subiecţi, în cercetarea de teren. Atitudinea celor
din jur, generată de lipsa de informaţii despre diversele tipuri de dizabilitate, grefată pe un
fond de intoleranţă, dezinteres şi agresiune verbală faţă de persoanele cu dizabilităţi,
contribuie major la adâncirea suferinţei şi la crearea unui sentiment de inutilitate socială
şi la blocarea căilor de comunicare cu ceilalţi. Respingerea va genera respingere şi va adânci
resentimentele majorităţii faţă de minoritatea handicapată şi frustrarea persoanelor cu
dizabilităţi. În acest moment, în România, persoana cu dizabilităţi se confruntă cu ceea ce
autorii studiului numesc „handicapuri create de societate”. Drepturile fundamentale sunt
încălcate, nu prin modul în care sunt formulate şi stipulate în legislaţie, ci prin imposibilitatea
de a avea acces real la ele. Persoanele cu dizabilităţi constituie un grup defavorizat,
marginalizat şi adesea supus discriminării şi stereotipizării.
Proiectate ca reprezentări care se referă la un grup uman sau ca opinii împărtăşite de
membrii unui grup faţă de ansamblul membrilor unui alt grup (Leyens, 1983) stereotipurile
sunt produse ale unui proces psihosocial (de stereotipizare) care conduce la o percepţie mai
mult sau mai puţin schematică a out‑group‑ului, iar pe de altă parte, la utilizarea acestor
„scheme” în procesul de reprezentare a grupurilor sociale.
Stereotipurile sunt create pentru a cataloga mai rapid un anumit grup, pentru a face
procesarea informaţiei sociale mai rapidă, sunt acele tipuri de etichete şi sertare în care
sunt plasaţi, la modul figurativ, diverşi indivizi. La nivel social, stereotipul apare din lipsă
de timp. Nu există timp suficient pentru a înţelege profund oamenii dintr‑un anumit grup,
şi atunci aceştia sunt stereotipizaţi şi judecaţi apoi ca atare, ceea ce nu exclude nicidecum
posibilitatea conturării, în timp, a unor elemente care să demonstreze că o astfel de
stereotipizare este greşită şi, prin aceasta, să erodeze modelul stereotip, înscriindu‑l într‑o
anumită dinamică mai puţin evidentă la prima vedere.
Din punct de vedere funcţional, stereotipurile servesc mai ales la ghidarea judecăţilor
noastre, adică ne permit să judecăm rapid şi fără efort pentru a ne orienta mai uşor în
mediul social. Pe de altă parte, stereotipurile introduc un bias (Sherif, 1966) în judecăţile
şi percepţiile noastre cotidiene, dar intervin şi în realizarea unor comportamente conştiente
(evitarea, discriminarea). În acest caz suntem, cel puţin parţial, conştienţi de comportamentul
nostru, dar automatismele stereotipice acţionează automat influenţând performanţele şi
comportamentele noastre (Légal, 2005). De exemplu, activarea stereotipului omului politic
90
(asociat cu limba de lemn) aduce cu sine producţia unor discursuri mai lungi (Dijksterhuis
şi Van Knippenberg, 2000). După cum observăm, efectele stereotipurilor nu se limitează doar
la producerea de comportamente, ci ele influenţează şi performanţele noastre intelectuale.
O problemă cu care se confruntă persoanele cu dizabilităţi este vizibilitatea: „la noi nu
se văd”; în România sunt foarte multe persoane cu dizabilităţi, „mai mulţi ca în Italia, dar
nu ies în lume”. Unii subiecţi din comunităţi fie nu ştiu de existenţa fenomenului, fie îl
neagă cu bună ştiinţă: „La noi copiii îs foarte importanţi, şi părinţii îi iubesc foarte mult,
nu avem copii handicapaţi”. În alte cazuri, persoanele cu dizabilităţi sunt considerate un
subiect care nu trebuie să fie adus în discuţie (în comunităţile tradiţionale de romi): „Dacă
mai e câte unul, îl ţin închis în casă, că li‑i ruşine. [...] nu se mai mărită fetele, dacă fac
şi ele un schilod?”.
Se pare că, în Romania, conştiinţa şi percepţia socială continuă să fie dominate de
modelul medical, dizabilitatea derivând numai de la individul în cauză şi fiind adesea
echivalată cu o boală. Mai apare destul de frecvent modelul caritativ‑filantropic, sau cel al
cetăţeniei reduse care pleacă de la convingerea, larg răspândită, că persoanele cu dizabilităţi
sunt persoane limitate, fără posibilităţi sau nevoi de a învăţa şi participa la viaţa comunităţii,
ca atare ele sunt considerate dependente de ceilalţi. Aşadar, milă versus sprijin emoţional
şi/sau facilitarea accesului la drepturile fundamentale pare atitudinea generală faţă de
persoanele cu dizabilităţi. Adeseori persoanele cu dizabilităţi sunt apreciate numai prin
prisma productivităţii lor sociale, care e practic nulă în sistemul actual. Există totuşi şi
cazuri în care persoanele cu handicap susţin familii întregi, formate din indivizi capabili
de muncă şi care trăiesc de pe urma indemnizaţiilor acestora.
Alte atitudini frecvente sunt indiferenţa, dispreţul ori teama faţă de problematica
dizabilităţii, după cum indică rezultatele studiului de mai jos.
1. Designul cercetării
Studiul de faţă prezintă rezultatele unei cercetări calitative cu privire la reprezentarea socială
şi la cadrul general atitudinal vizând persoanele cu nevoi speciale din România. Cercetarea
de teren s‑a desfăşurat în perioada martie‑mai 2009 şi a fost realizată sub forma unui interviu
structurat (semidirectiv) de către operatori studenţi în anul I la Facultatea de Psihologie şi
Ştiinţe ale Educaţiei, secţia Psihologie.
Chestionarul, aplicat pe baza unui ghid de interviu, a fost stocat pe suport magnetic sau
digital şi ulterior a fost transcris şi analizat. Operatorii au fost instruiţi cu privire la tehnica
de anchetă, cerându‑li‑se să aloce, dacă este cazul, un timp suplimentar pentru a dobândi
atenţia şi încrederea subiecţilor. Un beneficiu suplimentar al dobândirii acestui surplus de
confienţă este circumscris necesităţii de a obţine răspunsuri cât mai sincere, în care subiecţii
să se (auto)exprime în mod deschis, eliminând măcar o parte din cenzura socială. Confortul
psihologic al subiecţilor a mai fost asigurat şi prin desfăşurarea interviurilor în contexte
adecvate, familiare acestora.
2. Lotul investigat
Cercetarea s‑a realizat pe 286 de subiecţi din populaţia generală, lotul caracterizându‑se
printr‑o structură relativ echilibrată din punctul de vedere al nivelului de studii (45,45%
studii liceale, 52,44% studii superioare, 2,11% neprecizat) sau al mediului de provenienţă
91
(56,99% urban, 43,01% rural). În ceea ce priveşte distribuţia subiecţilor pe vârste (1. 18‑25
de ani; 2. 25‑35 de ani; 3. 35‑45 de ani; 4. 45‑55 de ani; 5. peste 55 de ani) sau
după variabila gen (46,86% feminin, 53,14% masculin), balansul diverselor categorii a
fost asigurat prin împărţirea operatorilor pe grupe aproximativ egale, fiecărei grupe
distribuindu‑i‑se subiecţi fie de sex feminin, fie de sex masculin, dintr‑un anumit segment
de vârstă.
3. Reprezentarea socială a persoanelor cu nevoi speciale
3.1. Elemente exprimate ale RS a persoanelor cu nevoi speciale
Datele obţinute prin interviul structurat verifică teoria conform căreia reprezentarea socială
este mediată de construcţiile identitare la nivel individual şi de grup. Orice definire a
„persoanei cu handicap/dizabilităţi” trece în mod obligatoriu printr‑un proces de raportare
implicită la o zonă a familiarului, formată din mai multe cercuri concentrice, care merg
dinspre mediul privat spre spaţiul public (vezi întrebarea Cunoaşteţi persoane cu dizabilităţi?):
1. familia subiectului:
• „Da, fratele meu geamăn este o persoană cu dizabilităţi, datorită unei tulburări
endocrine el nu a putut să crească, având la vârsta de 24 de ani doar 1,50. [...] Dar
fratele meu a putut să se dezvolte normal, a reuşit să termine o facultate, iar acum
lucrează, având o slujbă foarte bine plătită. Cred că această problemă nu l‑a
demoralizat, el având o viaţă normală şi foarte mulţi prieteni”;
• „Da, am un verişor care suferă de un handicap. [...] Eu cred că sunt persoane ca
şi noi, cu gânduri, cu sentimente, numai că au nevoie de o atenţie şi de o îngrijire
mai mare, însă cu ajutor cred că pot desfăşura aceleaşi activităţi ca orice persoană
normală: pot merge la teatru, la cumpărături, pot avea un loc de muncă”;
2. vecini ai subiectului:
• „[Am] vecini [persoane cu dizabilităţi]. Acum sunt pensionari. O viaţă întreagă au
muncit. Doamna a fost croitoreasă, nu ştiu, mediul ăsta... în confecţii, iar el a fost
strungar. Pensionari, au muncit o viaţă întreagă”;
• „Da, chiar am un vecin care a avut un accident la coloană. […] Este tot un om ca
oricare altul. Prima oară a fost un oarecare şoc atunci când l‑am văzut şi poate prima
reacţie a fost mila... Dar pe parcurs am realizat că a rămas acelaşi om pe care îl
cunoşteam”;
• „Da, un vecin are un handicap locomotor. [...] Îl tratez ca pe o persoană normală,
fără să mă comport ca şi cum mi‑ar fi milă de el şi încerc să îl distrez pe cât posibil
când ne întâlnim pentru a uita de suferinţa sa”;
• „Păi... persoana pe care o cunosc... de mic aveam o vecină de la scara alăturată,
care în... era în cărucior şi vreau să spun că m‑am înţeles foarte bine, se bucura de
o atenţie mai mare primită din partea noastră, era protejata noastră, a celor din
cartier”;
3. prieteni ai subiectului:
• „Da, chiar am şi un prieten foarte apropiat. [...] Prietenul, amicul ăsta pe care îl
am, este om de afaceri în Iaşi, are o firmă de construcţii, din naştere are lipsa
antebraţului drept, dar nu se observă ca deficienţă, pentru că, din punctul meu de
vedere, competenţele intelectuale îi depăşesc capacităţile fizice”;
92
• „Prieteni mai bine spus. [...] Din câte ştiu, fata în cauză este studentă, chiar la
psihologie, şi e… ştiu că e o fată foarte ambiţioasă”;
4. colegi ai subiectului:
• „Da, am un coleg. […] Este foarte pasionat de literatură. Sportul nu îl poate practica
foarte mult, dar ori de câte ori poate, se bucură şi de acesta”;
5. cunoştinţe ale subiectului:
• „Da, cunosc o persoană [cu dizabilităţi] şi am o părere foarte bună despre ea. E o
persoană... cum să zic? Extrem de curajoasă şi demnă”;
• „Da, cunosc o persoană cu o dizabilitate a mâinii, are un nerv care lipseşte şi, din
această cauză, [mâna] îi tremură şi are şi o problemă mentală, este, cum s‑ar spune,
cred că puţin înapoiat este termenul. […] Este un copil ca oricare altul, chiar dacă
are aceste defecte, de fapt nu le putem numi defecte... o boală!”;
6. necunoscuţi (persoane întâlnite pe stradă):
• „În mod special, aşa, n‑aş putea să spun că cunosc o anumită persoană... de‑a lungul
timpului, am cunoscut grupuri, colective de copii cu dizabilităţi, dar la modul
general...”.
Tabelul 1. Experienţa directă a relaţiei cu persoanele cu dizabilităţi
Experienţa directă a relaţiei cu persoanele cu dizabilităţi
Membri ai familiei subiectului
Vecini ai subiectului
Prieteni ai subiectului
Colegi ai subiectului
Cunoştinţe ale subiectului
Persoane întâlnite pe stradă
Nu cunosc
Nr. subiecţi
22
25
19
8
17
193
2
Procentaj
7,69%
8,74%
6,64%
2,79%
5,95%
67,48%
0,69%
După cum se observă, extrasă din masa anonimă a necunoscuţilor şi aşezată în acest
spaţiu al experienţei directe, nemijlocite, persoana cu dizabilităţi îşi pierde trăsăturile unei
alterităţi necunoscute şi ameninţătoare şi, implicit, apare într‑o lumină mai favorabilă. În
consemnul „normal”, perspectiva cu care se operează în definirea persoanelor cu dizabilităţi
se intersectează astfel cu axa personală şi cu axa socială şi culturală a construcţiei identitare,
subiecţii referindu‑se la experienţa interacţiunii (directe sau indirecte, îndelungate sau
episodice) cu aceşti membri ai comunităţii. Relaţia personală, nemijlocită, influenţată de
raportarea la majoritate, condiţionează trecerea la abordarea generală (care corespunde,
de fapt, reprezentării sociale), conform căreia sintagma persoană cu dizabilităţi ar acoperi
o realitate eterogenă şi plurimorfă, polarizată între boala fizică şi cea mentală. Faptul este
atestat de prezenţa masivă a termenilor deficienţe/probleme în interviuri, mai cu seamă în
debutul acestora, unde s‑a solicitat o definiţie sui‑generis a persoanei cu dizabilităţi:
• „Pentru mine, o persoană cu handicap e o persoană care, din cauza unei boli, are anumite
nevoi speciale, sau are o deficienţă în a se mişca sau a vorbi sau chiar mentală”;
• „Pentru mine personal, persoanele cu handicap reprezintă persoanele cu deficienţe
motorii, fizice şi psihice sau de orice altă natură mai mult sau mai puţin cunoscută”;
• „Handicapul este de două feluri: fizic şi psihic. Acum psihic: probleme de retard,
probleme de tot felul..., iar fizic, locomotor... eu ştiu? o mână, un picior, asta e pentru
mine”;
93
• „Pentru mine, o persoană cu handicap este o persoană care are anumite deficienţe fizice,
de vedere, auditive, mentale sau anumite tulburări de comportament”,
În interiorul out‑group‑ului cvasiamorf, singura constantă identificabilă o reprezintă un
ecart (pe care subiecţii se feresc să‑l numească anormalitate) de la axa „comună” şi, ca o
consecinţă firească a acestui fapt, o nevoie specializată corespunzătoare:
• „O persoană cu handicap este acea persoană care are nevoi cu totul speciale de îngrijire,
fie că are un handicap fizic sau psihic”;
• „[Persoana cu dizabilităţi este] o persoană care are probleme reale, vizibile şi care are
nevoie de ajutorul şi sprijinul nostru în totalitate”.
Un caz particular al acestui ecart, materializat în exacerbarea deosebirilor care îl
generează, este reprezentat de convingerea relativ larg răspândită că persoanele cu dizabilităţi
sunt altfel, sunt exponenţii unui out‑group care s‑ar caracteriza înainte de toate prin eticheta
diferit. Dizabilitatea (mai ales cea fizică) se constituie astfel într‑un semn distinctiv la fel
de pertinent ca şi sexul sau rasa în procesul de identificare socială (vezi, în acest sens,
Hirschauer‑Rohmer, 2002):
• „O persoană cu handicap este un individ care, fără voia lui, s‑a născut diferit [subl.n.]
faţă de celelalte persoane”;
• „Păi, pentru mine, o persoană cu handicap... reprezintă o persoană mai altfel [subl.n.],
care are anumite probleme”.
Uneori, catalogarea ca altfel a indivizilor cu anumite dizabilităţi nu presupune obligatoriu
o aşezare discriminatorie a lor pe poziţii diametral opuse in‑group‑ului majoritar, ci în
primul rând o delimitare în interes taxonomic între entitatea „ceilalţi” şi entitatea „noi”.
Preocupaţi de detaliile sugestive în măsură să evidenţieze o diferenţă specifică (faţă de genul
proxim), subiecţii punctează dizabilitatea nu ca pe o caracteristică anormală, ci ca pe o
deosebire care trebuie cuprinsă în orice definiţie:
• „Pentru mine, o persoană cu handicap este acea persoană care poate face majoritatea
lucrurilor pe care le face şi un om normal, doar că altfel [subl.n.]”;
• „[...] consider că o persoană cu handicap nu e neapărat o persoană anormală, ci din
contra, consider că sunt persoane normale, doar cu anumite diferenţe numite dizabilităţi”.
Construirea, pe fundamentele empatiei, ale milei (nu întotdeauna cu valenţe depreciative)
şi ale acceptării, a unei relaţii de similitudine între propria situaţie şi situaţia persoanelor
cu dizabilităţi înglobează organic caracteristici precum fragilitatea, altruismul şi sensibi
litatea – amplificate de suferinţa psihică şi fizică şi de experienţa marginalizării –, într‑un
echilibru fin cu gândirea pozitivă şi curajul:
• „Consider că o persoană cu handicap este mult mai sensibilă, mai atentă la suferinţele
celorlalţi, şi cred că ea ştie să aprecieze mai mult viaţa, nu în cazul tuturor, dar sunt
persoane care sunt fericite că încă trăiesc, chiar dacă duc povara unui handicap”;
• „Ca şi calităţi, au de cele mai multe ori un suflet mult mai bun decât al nostru, pe care‑l
scot în evidenţă în orice fel. În afară de asta, niciodată o persoană cu handicap nu se
va uita la tine cu dispreţ”;
• „Principalele calităţi ar fi: deci, un optimism oarecum anormal, o sensibilitate crescută,
deci asta poate fi considerată o foarte mare calitate”,
dar nu exclude nici evidenţierea unor etichetări care denunţă, antagonic, pe de o parte,
tendinţa persoanelor cu dizabilităţi de a‑şi exacerba, autocompătimitor, propriile probleme
94
şi de a solicita în compensaţie suport moral şi material din partea societăţii şi, pe de altă
parte, orientarea spre sine, recluziunea, autoizolarea – rezultat (conştientizat!) al margi
nalizării şi al izolării operate de populaţia generală:
• „De aspectul defectelor ce aş putea să spun este faptul că uneori îşi plâng de milă şi – eu
ştiu? – tendinţa de izolare a unor cazuri mai speciale”;
• „Defecte... Cred că şi acestea depind de felul în care sunt tratate de celelalte persoane,
pentru că, dacă o persoană cu dizabilităţi este tratată foarte rău de cei din jur, logic că
s‑ar închide în ea şi ar deveni mult mai retrasă, chiar, nu ştiu dacă ar putea comunica
cu ceilalţi”;
• „Ştiu o femeie, a avut un accident şi nu mai iese din casă. Nu are un picior, i l‑au tăiat,
are 4 ani şi nu a ieşit nici o dată din casă. De ruşine!”.
Câmpul reprezentării persoanei cu dizabilităţi definit prin analiza interviurilor înre
gistrate comportă elemente centrale care se regăsesc în proporţie covârşitoare în nucleul
central al reprezentării sociale, aşa cum s‑a conturat într‑un studiu anterior, fapt care
atestă că avem de‑a face cu o singură RS şi, în plus, confirmă structura RS obţinută în
studiul menţionat:
Tabelul 2. Elementele centrale ale RS a persoanei cu nevoi speciale din România
Nucleul RS (studiul anterior)
Ajutor
Deficienţă
Diferit
Dizabilităţi
Empatie
Marginalizare
Milă
Probleme
Nucleul RS (studiul actual)
Suport
Deficienţă
Diferit (altfel)
Dizabilităţi
Empatie
Marginalizare
Milă
Probleme
3.2. Elemente mascate ale RS a persoanelor cu nevoi speciale (zona mută a RS)
3.2.1. Substituţia cu „persoanele din jur” şi cu „românii în general”
Aşa cum rezultă din aspectele analizate supra, prin aplicarea consemnului „normal”,
participanţii au exprimat, în general, atitudini şi judecăţi corecte şi dezirabile social; în
schimb, dat fiind că persoanele cu dizabilităţi reprezintă un obiect social sensibil, încă din
etapa de elaborare a chestionarului s‑a presupus că anumite elemente contranormative ale
RS vor rămâne „mascate” (vezi, spre exemplu, Abric, Flament şi Guimelli, 2006, pp. 15‑31).
Întrucât, conform teoriei zonei mute a reprezentării sociale, autocenzurarea discursului
stigmatizant poate fi contracarată prin anumite tehnici de reducere a presiunii normative,
menite să aducă la suprafaţă aspectele contranormative ascunse, au fost avute în vedere în
studiul nostru mai multe tipuri de substituţie. Astfel, subiecţilor li s‑au solicitat răspunsuri
pe care le considerau definitorii pentru grupul lor de apartenenţă, mai lărgit (După părerea
dvs., cum sunt văzute în România persoanele cu dizabilităţi?) sau mai restrâns (Dar
persoanele din jurul dvs. cum văd lucrurile?).
Astfel, odată ce participanţii au fost stimulaţi să se distanţeze faţă de norma socială a
nediscriminării (caracteristică definitorie pentru culturile occidentale contemporane), ei au
95
schimbat registrul, iar răspunsurile obţinute se încadrează într‑o perspectivă mai curând
defavorabilă. Într‑adevăr, deşi termenul diferit rămâne foarte important şi pentru consemnul
de substituţie, el este potenţat negativ prin asocierea cu etichete precum bolnav, handicapat,
inferioritate, neputinţă, milă, respingere, batjocură şi, într‑o mai mică măsură, paraziţi,
periculoşi, inapţi, incompetenţi, retardaţi (care se regăsesc şi în nucleul central al RS aşa
cum a fost el definit în urma studiului nostru anterior):
• „În România, persoanele cu handicap nu sunt văzute ca persoane normale, şi chiar
uneori sunt foarte, foarte diferite [subl.n.]”;
• „Ei sunt pregnant percepuţi ca fiind diferiţi, bolnavi, în sensul de a fi pasivi, dependenţi,
de a avea nevoie de îngrijire. Pe de altă parte, sunt percepuţi ca fiind periculoşi, în
sensul de iraţionali, violenţi, în care nu poţi avea încredere. Altă etichetă e cea de
retardaţi, şi atunci vizavi de ei apar atitudini ori de indulgenţă, ori de fermitate foarte
aspră”;
• „În România îmi închipui că persoanele cu deficienţe sunt marginalizate, sunt etichetate
ca fiind handicapate, li se minimalizează calităţile, plus că se face confuzie între o
persoană care este handicapată şi… mă refer că unii cred că handicapul este ereditar şi
au senzaţia că persoanele cu handicap conduc la un număr mai mare de persoane cu
handicap pe viitor”;
• „Nu ştim să le acceptăm, în primul rând. Le percepem ca pe nişte paraziţi care trăiesc
de pe urma noastră”;
• „Ca nişte persoane incompetente, aşa sunt văzute”.
Creşterea sistematică a frecvenţei răspunsurilor de acest tip la consemnul de substituţie
este de‑a dreptul spectaculoasă: dacă, pentru consemnul „normal”, aceşti termeni, disponibili
în câmpul reprezentării, dar supuşi în general cenzurii sociale, rămân în stare latentă şi se
activează cu totul accidental (foarte bine reprezentat, de exemplu, este termenul milă, care
însă este oarecum ambivalent, incluzând în sine şi o componentă afectivă empatică), odată
cu reducerea presiunii normative, ei prezintă ocurenţe foarte semnificative. Maximul este
atins prin cuvântul inferioritate (64% dintre subiecţi), care indică de fapt o limită funcţională,
cauză a unei dependenţe profunde de familie, de sistem sau, în general, de cei din jur (spre
exemplu, în România, însuşi faptul de a ieşi din casă pentru a‑şi plăti impozitul este, pentru
persoanele în scaun cu rotile sau cu deficienţe de vedere, o adevărată provocare, acestea
depinzând în mare măsură de bunăvoinţa celor din jur). Proporţia de 64% menţionată se
compune din însumarea ocurenţelor pentru acest răspuns cu cele pentru corespondentul
acestuia, superioritate, rezultat dintr‑o răsturnare a perspectivei: dacă inferioritatea este
atributul conferit grupului minoritar de către o majoritate dominantă, superioritatea reprezintă
stereotipul pozitiv dezvoltat de către aceasta din urmă printr‑un proces de confruntare cu
imaginea Celuilalt, inferior (de fapt, o punere în act a teoriilor comparării şi categorizării
sociale – vezi Tajfel, 1972, 1974, 1981, 1982):
• „La noi în ţară, persoanele cu deficienţe sunt privite în primul rând ca fiind persoane
diferite şi inferioare [subl.n.]”;
• „Noi, românii, avem o mentalitate cu doi paşi înapoi [în comparaţie cu mentalitatea
cetăţenilor din Uniunea Europeană – n.n.]. După cum văd, aşa, în general, sunt priviţi
de sus, cu superioritate, sunt evitaţi”.
În plus, subiecţii au semnalat în număr substanţial indiferenţa persoanelor din jur faţă
de problemele persoanelor cu dizabilităţi, care devin astfel victime ale unei atitudini
96
nonempatice şi pasive. În plus, asocierea deficienţei cu sărăcia contribuie la adâncirea
dificultăţilor lor şi la multiplicarea motivelor de marginalizare şi izolare.
3.2.2. Substituţia cu „cetăţenii Uniunii Europene”
În cazul consemnului de substituţie cu cetăţenii din UE, cercetarea a evidenţiat faptul că
subiecţii se raportează la situaţia persoanelor cu dizabilităţi din Uniunea Europeană ca la
un model de bune practici, care devine astfel un corelativ intens antagonic pentru situaţia
din România (cele două situaţii „categoric diferă, foarte mult diferă”; „la ei este cu totul
şi cu totul altfel”). Conturată din însumarea datelor experienţei nemijlocite cu referinţele
mediate de mijloacele de informare în masă şi, eventual, de literatura de specialitate,
imaginea condiţiei de care se bucură persoana cu nevoi speciale în UE este idealizată:
• „[În UE] sunt mai mult sprijinite, asistenţa socială este de bună calitate, toleranţa...
îmi închipui că odată cu civilizaţia este un nivel mai înalt, cred că ei beneficiază de o
tehnologie mult mai avansată”;
• „Situaţia persoanelor cu deficienţe din UE este una fericită, deoarece acestora li se
asigură integrarea în spaţiul social, având o viaţă frumoasă şi mult mai bună”;
• „În UE situaţia persoanelor cu handicap este foarte bună”;
• „Datorită unui nivel de trai şi de civilizaţie mai ridicat în Uniunea Europeană, persoanele
cu dizabilităţi au parte de mai multă afecţiune şi îngrijire din partea comunităţilor unde
aceştia trăiesc şi cred că o duc infinit mai bine decât cei ce trăiesc în România”;
• „Uniunea Europeană sprijină foarte mult persoanele cu dizabilităţi prin programe,
proiecte. Sunt văzuţi cu alţi ochi decât îi vedem noi în mod obişnuit”;
• „Uniunea Europeană oferă mai multă atenţie persoanelor cu deficienţe şi mai mult
sprijin, atât moral, cât şi financiar”;
• „[...] persoanele din cadrul UE au o perspectivă diferită faţă de noi, românii, acolo
existând numeroase programe şi instituţii care informează populaţia, făcându‑i astfel
mai deschişi, mai sensibili la problemele celorlalţi”;
• „În UE, persoanele cu deficienţe sunt tratate de o manieră ireproşabilă”.
Două perspective, ambele valorizante, se întâlnesc în acest punct: pe de o parte, termeni
precum toleranţă, acceptare, atenţie, deschidere, empatie trimit la poziţia nediscriminatoare
a membrilor comunităţii UE unii faţă de alţii şi nu depind, ca luare de atitudine, decât de
o mentalitate mai avansată şi, pe de altă parte, termeni ca suport (material), integrare,
proiecte conturează intervenţia salutară a statului (ţările făcând parte din UE), implicat
activ în sprijinirea tuturor indivizilor, mai cu seamă a celor ale căror nevoi sunt mai mari
decât ale majorităţii. Se conturează astfel o nişă de acţiune individuală, aceea a unei atitudini
tolerante şi proactive, care ar putea scoate individul din sfera mentalităţilor învechite pe
care le denunţă subiecţii (în număr foarte mare!), însă opoziţia constantă cu care operează
aceştia, între „România” şi „Uniunea Europeană”, între „noi, românii” şi „cetăţenii UE”,
între „mentalitatea noastră” şi „mentalitatea persoanelor din cadrul UE” (asta în condiţiile
în care cercetarea a fost făcută în anul 2009, la mai bine de 2 ani de la aderarea ţării noastre
la UE!), confirmă faptul că aceştia se plasează implicit pe sine într‑o zonă mai comodă,
a nonimplicării, printre ceilalţi „români”:
• „[...] toată lumea, când nu este obligată să se confrunte direct cu astfel de persoane,
ar spune: Da, e OK, ar trebui integraţi, ar trebui înţeleşi, ajutaţi, dar când să facă
ceva concret, să participe la voluntariate, la programe, la ajutoare, nu cred că face nimeni
nimic, sau foarte puţini”.
97
4. Reprezentativitatea persoanelor cu dizabilităţi
În ciuda numărului semnificativ de subiecţi care au raportat o experienţă directă a relaţiei cu
persoane cu dizabilităţi şi cu toate că, în general, participanţii au supraevaluat procentul
reprezentat de acestea raportat la totalul populaţiei României (procente estimate: între 2 şi
30%, faţă de 2,98%, procentul real), cercetarea a reliefat faptul că, pe criteriul reprezentativităţii
şi al vizibilităţii, grupul persoanelor cu diverse dizabilităţi rămâne destul de puţin vizibil
în România:
• [După părerea dvs., cum sunt văzute în România persoanele cu dizabilităţi?] „Asta am
spus mai înainte, că nu sunt văzute deloc. Că dacă ar fi văzute ar fi ajutate”;
• „Sunt văzuţi şi gata, şi uneori nici atât. Nu prezintă interes [subl. n.] pentru persoanele
care nu au legături cu aceste persoane”.
Acest criteriu al vizibilităţii se află în directă conexiune cu tendinţa de segregare a
populaţiei majoritare în raport cu alteritatea şi cu pandantul acesteia, autoizolarea operată
de minoritarii înşişi:
• „Nu vreau să par rea, dar la noi nu prea sunt văzuţi, cel puţin aşa percep eu lucrurile.
[...] Ei înşişi sunt retraşi şi preferă să nu iasă din casă, pe de altă parte mulţi îi ocolesc,
dar nu se gândesc că poate să apară şi în familiile lor un caz şi atunci ce o să facă?
O să‑l izoleze de tot restul lumii?”.
Slaba vizibilitate a out‑group‑ului minoritar şi marginalizat poate fi rezultatul unei opţiuni
conştiente a membrilor majorităţii pentru ignorarea acestora, comportament valabil în cazul
oricărui subiect incomod. Cauzele sunt diverse, mergând de la milă la repulsie, iar reacţiile
se concretizează de multe ori în atitudini precum indiferenţa sau, mai rău, respingerea:
• „Oamenii nu sunt aceiaşi şi de aceea aceste persoane sunt privite diferit. Unora le e
milă şi le privesc cu bunătate, altora le produc repulsie şi nici nu le bagă în seamă, ba
încă mai întorc şi capul să nu le vadă”;
• „Unii îi mai ajută, din milă, iar alţii îi jignesc, îi evită... nu vor să îi vadă [subl.n.],
practic”;
• „[…] sunt trataţi cu indiferenţă, mai ales tineretul... văd o persoană cu dizabilităţi...
nu îl privesc cu ochi buni, îl resping!”.
În comunităţile de tip tradiţional, închis şi conservator, cum este cea reprezentată de
etnia romă, trecerea sub tăcere a existenţei persoanelor cu dizabilităţi şi izolarea acestora
îmbracă forme acute, extreme, printr‑un efect cumulativ de tabuizare. În cele mai multe
dintre cazuri, fenomenul, potenţat de ruşine şi de teamă, este respins şi negat ca inexistent,
printr‑o gândire de tip magico‑religios care tinde să echivaleze acceptarea realităţii cu
realitatea însăşi. Într‑o cercetare din 2007 consacrată discriminării în România (vezi
Cercetare etnografică privind discriminarea multiplă, 2007, p. 52), autorii citează în acest
sens fragmente reprezentative din interviurile cu subiecţi romi:
• „La noi copiii îs foarte importanţi, şi părinţii îi iubesc foarte mult, nu avem copii
handicapaţi”;
• „Dacă mai e câte unul, îl ţin închis în casă, că li‑i ruşine... nici nu există”;
• „Decât să‑i vadă lumea, mai bine îi ţin închişi în casă. Dacă au un copil handicapat,
ce şanse are fata să se mărite? Dacă face şi ea un schilod? Nu ies deloc în lume”.
98
Educaţia poate să ofere o perspectivă nouă şi, spărgând şablonul, să aducă persoanelor
cu handicap şansa de a se deschide spre exterior, spre ceilalţi, şi de a câştiga, odată cu
externalitatea, vizibilitate:
• „Centrul ăsta [Centru de zi pentru persoane cu handicap, Târgovişte – n.n.] mi‑a dat
un sens în viaţă. Până să apară Centrul, stăteam ca boul în casă. […] Acum încerc să
aduc aici cât mai mulţi oameni cu handicap, să nu mai stea în casă. E greu. Le e teamă
de lumea de‑afară. Nu avem decât 12 oameni care vin aici ziua, mai joacă o tablă, mai
discută, se uită la televizor. Dar simt că trăiesc cât de cât normal” („100 de kilometri
de proiecte. Europene”, în revista Dilema veche, anul VI, nr. 293, 24‑30 septembrie
2009, p. 4 [subiectul are studii universitare de Drept; este imobilizat într‑un scaun cu
rotile]).
5.Distanţa socială în raport cu persoanele cu dizabilităţi
ca indice al devalorizării şi al discriminării
Printre primele cercetări sistematice asupra atitudinilor etnice, regăsim contribuţia deosebită
a lui E. Bogardus (1925), care a propus un instrument de măsură foarte frecvent operaţio
nalizat în cercetări de teren în deceniile următoare (Owen, Eisner, McFaul, 1988). Ilustrând
disponibilitatea latentă de acceptare sau respingere a altor grupuri etnice, şi nu înclinaţia
manifestă de suprimare a lor, scala distanţei sociale măsoară mai degrabă rasismul aversiv
şi nu doar rasismul dominativ (Kovel, 1970; Kleinpenning, Hagendoorn, 1991; apud
Chelcea, 1994, pp. 230‑231). Constituită dintr‑o succesiune de enunţuri ce exprimă diferite
grade de acceptare‑respingere a relaţiei cu „celălalt”, de la întemeierea unei familii până
la expulzarea „celuilalt” din ţară, scala pune în evidenţă distanţe sociale progresiv mai mari
în plan atitudinal privitoare la iniţierea unei relaţii potenţiale cu reprezentantul unei categorii
identitare ce aparţine alterităţii.
Tehnica utilizată în cadrul cercetării noastre a fost proiectată pe baza scalei lui Bogardus
şi a constat în plasarea subiecţilor în situaţii (imaginate) concrete, în care ei trebuiau să‑şi
exprime disponibilitatea pentru contacte sociale caracterizate prin diferite grade de apropiere
socială. Astfel, a putut fi identificat modul în care indivizii acceptă/resping diferitele tipuri
de interacţiuni sociale propuse, toate având în prim‑plan persoanele cu dizabilităţi.
a) Ipoteza că ar avea un coleg cu dizabilităţi a fost receptată în general ca un lucru
firesc, care nu poate produce majorităţii (şi nici subiectului, ca exponent al acesteia) nici
un neajuns:
• „Nu m‑ar deranja”;
• „După părerea mea, nici un fel de problemă, că fiecare e cu treaba lui”;
• „Chiar nu văd care ar fi diferenţa”.
În acest context optimist‑egalitarist, eventualele erori ale persoanei cu nevoi speciale
sunt încadrate, cu indulgenţă, în categoria celor „pe care le poate face oricine”:
• „Nu ştiu... poate nu este potrivit pentru postul respectiv şi face greşeli pe care le‑ar
face oricine, nu doar persoanele cu dizabilităţi”.
După cum se poate observa, grija de a nu transgresa normele sociale îi determină pe
subiecţi să adopte poziţii dezirabile social. În condiţiile în care aceştia sunt invitaţi să
exprime în nume propriu cogniţii şi judecăţi privitoare la persoanele cu nevoi speciale
99
încadrate într‑un context precis, nivelul lor de implicare personală creşte, pe măsură ce
şansele actualizării elementelor contranormative ale RS scad. Chiar şi termenul diferit, a
cărui conotaţie negativă este mai degrabă una atenuată şi contextuală şi care se prezintă ca
unul dintre elementele centrale ale RS a persoanelor cu dizabilităţi cel mai frecvent invocate
atât în consemnul „normal”, cât şi în consemnul de substituţie, are în acest context doar
actualizări sporadice şi, în orice caz, voalate. De exemplu, ca o particularizare a unei
diferenţe nedeterminate, de ordin general, sunt aduse în discuţie ideea unei limite funcţionale
a persoanelor cu dizabilităţi, care ar impieta asupra randamentului în muncă sau chiar
asupra desfăşurării normale a activităţii:
• „Dacă am lucra amândoi în acelaşi birou, fiecare la calculatorul lui, dacă ar trebui să
lucrăm împreună, faptul că nu are un ochi sau un picior, o mână... (ezită), nu pot să‑mi
dau seama ce... Aaaa! dacă aş căra betoane, da, probabil că ar fi o problemă: nu aş
înţelege ce caută în sectorul respectiv”,
dar şi suspiciunea (contracarată imediat prin exemplul personal, care readuce subiectul pe
linia discursului nondiscriminant, normativ) că acestea ar putea fi mai puţin performante
decât reprezentanţii marii mase de oameni „normali”:
• „[Ca probleme, ar putea apărea] doar, eventual, lipsa vigilenţei, ca să zic aşa – dar şi
mie, recunosc, mi s‑a reproşat de multe ori chestia asta –, sau eventual mici scăpări”;
• „Cred că m‑aş descurca bine, singura problemă care ar putea apărea fiind răbdarea mea
sau problema persoanei respective” [conexiunea directă dintre cei doi termeni, „răbdarea
mea” şi „problema persoanei respective”, semnalează potenţialul negativ al problemei:
subiectul preconizează o colaborare deficitară, cu erori sau întârzieri din partea persoanei
cu dizabilităţi – n.n.].
În unele sectoare de activitate, se semnalează că prezenţa persoanelor cu nevoi speciale
este restricţionată explicit, fără ca acest fapt să fie justificabil prin capacităţile funcţionale
limitate ale acestora:
• „În domeniul meu, personal [subiectul lucrează la poliţie – n.n.], persoanele cu handicap
din păcate sunt excluse, dar în alte domenii, presupun că uneori, din câte am auzit, ar
putea face mult mai bine decât persoanele normale”.
b) Variabila şef – persoană cu dizabilităţi este analizată de subiecţi în acelaşi registru
predominant pozitiv, corespunzător unui câmp lexical organizat în jurul termenului normalitate,
care apare cel mai adesea asociat cu ideea de competenţă:
• „La fel ca orice activitate. Nu m‑ar influenţa”;
• „Cred că ar decurge la fel de normal”;
• „[…] dizabilitatea n‑ar trebui să împiedice un om să‑şi facă treaba. Din moment ce a
fost ales pentru acest post înseamnă că este foarte bun”;
• „Nu are nici o legătură competenţa intelectuală cu deficienţa”.
Situaţiile în care sunt exprimate deschis rezerve cu privire la bunul mers al activităţii
în cazul în care aceasta ar fi manageriată de o persoană cu handicap se materializează uneori
în mici nuanţe cu rol de a eufemiza etichetarea discriminatoare („un pic mai greu”, „aproape
normal”, „cam greu”):
• „După părerea mea [activitatea ar decurge] un pic mai greu, dar aproape normal”;
• „Ar fi aşa, o situaţie mai dificilă, dar cred că ar fi OK până la urmă”.
100
Activarea mai frecventă a etichetelor contranormative la adresa grupului minoritar poate
fi pusă, în opinia noastră, pe seama conflictului mai acut între norma de corectitudine
socială, pe de o parte, şi tendinţa de a prezerva stereotipul identitar pozitiv în legătură cu
in‑group‑ul majoritar, care ar fi pus în acest fel într‑o poziţie inferioară out‑group‑ului faţă
de care se simte superior:
• „Cam greu aici. Cred că la orice s‑ar întâmpla şi la orice s‑ar spune, imediat în gândul
tău îi zici... nu ştiu... E greu... nu ştiu... tu ca subordonat să ai un şef de felul ăsta, e
greu!”.
c) Ultima variabilă experimentală consacrată măsurării distanţei sociale cere subiecţilor
să precizeze dacă, în cazul în care ar avea un copil cu dizabilităţi, l‑ar înscrie la o şcoală
specială sau în învăţământul de masă (1). Într‑un subtip al acestei variabile, participanţii
îşi imaginează cum ar reacţiona dacă în clasa în care învaţă copilul lor ar fi integraţi şi
copii cu dizabilităţi (2).
În România, structura sistemului educaţional disponibil pentru persoanele cu nevoi
speciale presupune existenţa a două filiere diferite: pe de o parte, învăţământul de masă
spre care se orientează discursurile pe tema integrării şi, pe de altă parte, învăţământul
special, care prezintă în primul rând avantajul intervenţiei specializate. Participanţii la
cercetare au mizat în proporţie mare pe soluţia corectă politic, subordonându‑se, încă o
dată, modelului de bune practici:
• 1. „Desigur că l‑aş înscrie la o şcoală normală, însă aş plăti un preparator care să‑l
ajute să‑şi rezolve problemele [pe] care le întâmpină în fiecare zi”; 2. „Desigur [că aş
fi de acord], deoarece copilul meu ar avea de‑a face cu un caz mai special, unde sigur
ar întâmpina dificultăţi. Astfel l‑aş ajuta să înţeleagă acea sau acele persoane cu handicap,
să le respecte şi să le trateze ca pe semenul sau pe semenii săi”;
• 1. „În învăţământul de masă. Pentru că, într‑o şcoală specială, copilul este crescut altfel.
Mie nu‑mi convine ca un copil care are o problemă mentală, fizică, să fie dat la o
parte”; 2. „Da”.
Presiunea normei obligă la justificarea luărilor de poziţie în favoarea şcolilor speciale.
Astfel, opţiunea pentru segregare e motivată, în primul rând, prin evocarea, pe fundamente
ştiinţifice, a beneficiilor aduse de specializarea strictă a cadrelor didactice care se ocupă
de copiii cu cerinţe educative speciale. Intervenţia acestora e obligatorie în cazul situaţiilor
cu adevărat grave:
• „Materiile sunt aceleaşi [în învăţământul de masă], dar [pe profesorii de la această formă
de învăţământ] nu‑i învaţă cum să se comporte cu persoanele cu handicap... sunt domenii
total diferite. Ziceam de atenţia pe care ar putea‑o oferi cadrele de specialitate, în funcţie
de gradul de handicap […], la un handicap grav într‑adevăr este nevoie de asistenţa
lor”;
• „Aici trebuie stabilit foarte clar... încadrarea în şcoala specială sau în învăţământul de
masă se face în funcţie de deficienţă, de gradul de deficienţă” [subiectul fiind psihopedagog,
putem considera că aceasta este şi opţiunea specialiştilor – n.n.].
În al doilea rând, subiecţii au invocat cruzimea copiilor, care, ca exponenţi extremişti
ai comunităţii discriminatoare (să nu uităm că, faţă de ceilalţi membri, lor le lipseşte cenzura
socială), exprimă public şi în mod dezinhibat toate judecăţile şi credinţele stigmatizante ale
101
acesteia. Astfel, izolarea copiilor cu cerinţe educative speciale apare ca o formă sui‑generis
de protecţie a acestora:
• „Eu cred că într‑o şcoală specială. Şi de ce? Pentru a‑l feri de micile răutăţi şi persiflări
specifice vârstei preşcolare, cât şi şcolare”;
• „Copiii sunt răi, sunt răutăcioşi”;
• „Cel puţin între copii – copiii sunt răi, adică nu sunt răi, sunt buni, dar ei fac glume
din orice... nu‑şi dau seama... la mintea lor... la vârsta lor, nu‑şi dau seama că copilul
poate suferi cumplit şi enorm”.
6. Concluzii
Prin cercetarea de faţă, câmpul RS a persoanelor cu dizabilităţi din România, aşa cum a
fost acesta conturat prin studiile anterioare, se confirmă şi se delimitează mai ferm. În ţara
noastră, persoana cu nevoi speciale este un obiect de reprezentare sensibil, care îşi întregeşte
imaginea dintr‑o combinaţie de componente normative, exprimabile în condiţii obişnuite
de interacţiune, şi de elemente contranormative ascunse, care pot fi dezvăluite mai ales în
situaţia de substituţie.
Un anumit dualism guvernează câmpul de semnificaţii corespunzător acestei RS. Polul
pozitiv este dominat de dimensiunea umană, comprehensivă, prin termenul empatie (element
afectiv şi nonacţional, care apare în special ca reacţie a comunităţii) şi, în contrapondere,
de componenta proactivă, reprezentată mai ales de suport (ca intervenţie, de obicei din
partea autorităţii) sau de grijă (ca implicare a familiei şi a comunităţii). Aceste elemente
vin în contact cu termeni care ţin de personalitatea persoanei cu dizabilităţi, a voinţei (curaj,
forţă), într‑o arie a RS oarecum atipică, care compune imaginea unei persoane cu dizabilităţi
nondependente, în măsură să‑şi înfrunte destinul şi să‑şi depăşească condiţia.
La polul negativ se grupează termeni care trimit la limite fiziologice şi funcţionale
(deficienţă, dizabilităţi, probleme, handicapat, infirm) şi, ca reflex al stereotipului că
persoana cu dizabilităţi nu poate atinge performanţele majorităţii „normale” (incapabil),
marginalizarea şi izolarea (cu pandantul ei, autoizolarea).
O zonă de mijloc, a ambivalenţei, este ocupată de diferit/altfel şi de milă, care pot avea
semnificaţii neutre, denotative, în context pozitiv, dar care primesc conotaţii depreciative
în asociere cu elementele polului negativ.
Discriminarea se manifestă de cele mai multe ori atunci când anumite caracteristici (ex:
rasă, sex, stare de sănătate etc.) ajung să genereze judecăţi morale cu privire la respectivul
individ. Unele dintre aceste caracteristici sunt înnăscute (de exemplu, nu‑ţi poţi alege
culoarea pielii), altele sunt dobândite, dar reacţiile împotriva lor reprezintă aproape întot
deauna consecinţe ale politicilor injuste dintr‑o societate care nu promovează egalitatea
indivizilor în drepturi şi şanse. De regulă, atunci când ceva ne deranjează, tindem să
îndepărtăm respectivul lucru, acţiunea fiind aparent instinctivă şi de cele mai multe ori
spontană: „Consecinţele discriminării se manifestă direct asupra relaţiilor interumane şi
intergrupale. Discriminarea nu apare numai ca rezultat al stereotipului privind grupul în
cauză, ci este alimentată de prejudecăţi şi legitimează gândirea stereotipică” (Ivan, 2008,
p. 350).
102
Personnes ayant des besoins particuliers en Roumanie.
Auto‑perception et hétéro‑perception
Résumé: Par la recherche ci‑dessus, le champ de la RS des personnes en situation de handicap de
Roumanie, tel qu’il a été délimité par d’autres études que nous avons réalisé antérieurement, se
confirme et se définit plus fermement. Dans l’espace roumain, la personne ayant un handicap est
un objet de représentation sensible, dont l’image se précise à partir d’une combinaison entre les
composants normatifs, exprimables courament en conditions habituelles d’interaction et les éléments
contrenormatifs masqués, pouvant être identifiés à l’aide de toute une série de techniques de
recherche spéciales (la substitution, la décontextualisation normative, etc.).
Mots‑clés: représentation sociale, déficience, sujet social sensible, distance sociale, éléments
masqués de la représentation
Persons with special needs in Romania. Self- and hetero‑perception
Abstract: Through present research, the Social Representations field of people with disabilities in
Romania, as it has been outlined in other studies, is confirmed and defined stronger. In our country,
the persons with special needs is a sensible object of representation, which completes the image of
a combination of normative components expressed in normal interaction, and hidden contranormative
items, identified by a series of special investigative techniques (substitution, normative decon
textualization, and so on).
Key words: social representation, disabled, socially sensitive subject, social distance, hidden
elements of representation
Bibliografie
Abric, J.‑C. (1994). Pratiques sociales et représentations. Paris: PUF.
Abric, J.‑C. (2003). La recherche du noyau central et de la zone muette des représentations sociales.
În J.‑C. Abric (coord.), Méthodes d’étude des représentations sociales (59‑80). Ramonville
Saint‑Agne: Editions Erès.
Abric, J.‑C. (2007). Analiza structurală a reprezentărilor sociale. În S. Moscovici, F. Buschini
(coord.), Metodologia ştiinţelor socioumane (450‑471). Iaşi: Polirom.
Abric, J.‑C., Flament, C., Guimelli, C. (2006). Effets de masquage dans l’expression d’une
représentation sociale. Les cahiers internationaux de psychologie sociale, 69, 15‑31.
Bogardus, E.S. (1925). Measuring Social Distances. Journal of Applied Sociology, 9, 299‑308.
Bourhis, R., Gagnon, A., Moïse, L.‑C. (1997). Discriminare şi relaţii intergrupuri. În R. Bourhis,
J.‑P. Leyens (coord.), Stereotipuri, discriminare şi relaţii intergrupuri (124‑154). Iaşi:
Polirom.
Bourhis, R.Y., Leyens, J.‑P. (2007). Stereotipuri, discriminare, relaţii intergrupuri. Iaşi: Polirom.
Chelcea, S. (1994). Personalitate şi societate în tranziţie. Studii de psihologie socială. Bucureşti:
Editura Ştiinţă şi Tehnică.
Curelaru, M. (2001). Reprezentările sociale, teorie şi metode. Iaşi: Erota.
Curelaru, M. (2006). Reprezentări sociale, ediţia a II‑a. Iaşi: Polirom.
Fischer, G.‑N. (1987). Les concepts fondamentaux de la psychologie sociale. Paris: Dunod.
Hamonet, C. (2006). L’expertise médicale et le handicap. Conference COFEMER Module Handicap
– Évaluation – Réadaptation – Réparation médico‑légale. Paris.
103
Hirschauer‑Rohmer, Odile (2002). Réactions émotionnelles et jugement social des personnes
handicapées physiques. De la perception du handicap aux comportements d’embauche, teză
de doctorat, Université Strasbourg 1.
Ivan, Loredana (2008). Stereotipuri, prejudecăţi, discriminare socială. În Septimiu Chelcea (coord.),
Psihosociologie. Teorie, cercetări, aplicaţii (337‑353), ediţia a II‑a. Iaşi: Polirom.
Jodelet, Denise (1989). Les représentations sociales. Paris: PUF.
Jodelet, Denise (1995). Reprezentările sociale, un domeniu în expansiune. În A. Neculau (coord.),
Psihologia câmpului social: reprezentările sociale (97‑126). Bucureşti: Ştiinţă şi Tehnică.
Légal, J.B. (2005). Effets non conscients des stéréotypes sur les comportements et les performances.
Préjugés & Stéréotypes, Projet à l’initiative de l’AFPS et de www.psychologie‑sociale.org.
Moscovici, S. (1995). Fenomenul reprezentărilor sociale. În A. Neculau (coord.), Psihologia
câmpului social: reprezentările sociale (1‑84). Bucureşti: Ştiinţă şi Tehnică.
Neculau, A. (1996). Reprezentările sociale – dezvoltări actuale. În A. Neculau (coord.), Psihologie
socială (34‑51). Iaşi: Polirom.
Neculau, A. (1998). Discursul stereotipic ca rezistenţă la schimbare. În A. Neculau, G. Ferréol
(coord.), Psihosociologia schimbării (65‑67). Iaşi: Polirom.
Owen, C.A., Eisner, H.C., McFaul, T.R. (1981). A Half‑Century of Distance Research: National
Replication of the Bogardus Studies. Sociology and Social Research, 66, 80‑98.
Tajfel, H. (1972). La catégorisation sociale. În S. Moscovici (ed.), Introduction à la psychologie
sociale (272‑302). Paris: Larousse.
Tajfel, H. (1974). Social Identity and Intergroup Behavior. Social Science Information, 13(2), 65‑93.
Tajfel, H. (1981). Human Groups and Social Categories. Cambridge: Cambridge University Press.
Tajfel, H. (1982). Social Psychology of Intergroup Relations. Annual Review of Psychology, 33,
1‑39.
*** Cercetare etnografică privind discriminarea multiplă, www.anes.ro, 2007.
Andreea Ernst‑Vintilă1, Patrick Cohen2
Entre psychologie et économie: le citoyen.
Un point de vue psychosocial3
Résumé: Cette intervention aborde la thématique Psychologie et économie du point de vue de la
psychologie sociale. Nous présentons d’abord quelques domaines d’intervention des psychologues
sociaux en France et aborderons les conditions de leurs interventions. Puis nous verrons quelques
questions d’économie qui se posent à la recherche en psychologie sociale et en psychologie
économique. Nous évoquons ensuite la question de «l’objet» de la psychologie sociale, qui est le
citoyen, produit du système social, et non le «sujet» biologique. Cet «objet» peut être analysé selon
trois facettes complémentaires: le citoyen penseur, le citoyen pensé (par les institutions, les autorités,
etc.), et le citoyen acteur. Qui est le citoyen pensé dans nos sociétés économiques? Quel rôle pour
la psychologie, science humaine et sociale dans un monde économique?
Mots‑clés: économie, psychologie sociale, science humaine, citoyen
Ce texte aborde la thématique Psychologie et économie du point de vue de la psychologie
sociale, et ce à partir de quatre points: 1) évocation de quelques domaines et conditions
matérielles d’intervention des psychologues sociaux en France; 2) évocation de quelques
questions d’économie qui se posent à la recherche en psychologie sociale et en psychologie
économique; 3) évocation de la question de «l’objet» de la psychologie sociale, qui est le
citoyen, produit du système social, et non le «sujet» biologique; et 4) interrogation sur le
citoyen pensé dans nos sociétés économiques et sur le rôle de la psychologie, science humaine
et sociale dans un monde économique.
1.Des domaines et conditions d’intervention des psychologues
sociaux en France
Dans ses définitions les plus classiques, la psychologie sociale est la discipline qui explique
«comment nos pensées, nos sentiments et nos conduites sont influencés par la présence des
autres, qu’elle soit imaginaire, implicite ou explicite» (Allport, 1954), celle qui «étudie les
interactions entre les humains et leur bases psychologiques» (Gergen et Gergen, 1984). Son
application est l’œuvre, sur le marché du travail, du psychologue social, qui est «quelqu’un
1. Maître de conférences en psychologie sociale, chercheur au Laboratoire Cognition, Santé, Socialisation
(EA 6291) – Université de Reims Champagne‑Ardenne.
2. Centre régional et d’interventions psychologiques (CRIP) – Marseille.
3. Présenté aux Entretiens Francophones de la Psychologie 2012, Université Paris Descartes, Atelier
Psychologie et Economie (P. Cohen).
106
à qui on pose des questions, qui relèvent de plusieurs métiers et qui touchent à l’articulation
multiforme entre l’individuel et le collectif. C’est un homme ressource» (Ghiglione, 1998).
Quels sont les domaines qui embauchent les jeunes psychologues ayant fait un Master
en psychologie sociale en France? Valérie Cohen‑Scali a présenté il y a quelques années
un panorama français des métiers en psychologie sociale et du travail, sous‑titré Évaluer
les individus et intervenir en entreprise (Cohen‑Scali, 2004). L’insertion professionnelle,
le recrutement, les bilans de compétence, la gestion des carrières, le coaching, la formation,
les études et la recherche sont parmi les domaines les plus saillants. Vincent Rogard, qui
dirige à l’Université Paris Descartes le plus ancien Master de psychologie du travail en
France (maintenant Erasmus Mundus Work, Organisational, and Personnel Psychology),
précise qu’au niveau de l’insertion professionnelle des jeunes psychologues, «le secteur de
la psychologie du travail est identifié depuis longtemps comme celui qui offre les meilleures
perspectives» (Rogard, 2004, p. 26). A titre d’exemple, un Master en psychologie sociale comme
celui de l’Université de Reims intitulé Insertion professionnelle et Risques Psychosociaux,
spécialité unique en France, affiche un taux d’insertion de 93%1. Sans doute, le fait qu’une
telle formation permette aux étudiants d’acquérir des connaissances autres que la psychologie
et indispensables sur le marché du travail, comme le droit du travail et des relations sociales,
l’économie et la gestion, l’ingénierie psychosociale, les dispositifs socio‑juridiques encadrant
la formation continue, etc., tout cela n’y est pas étranger. En termes de salaire, parmi les
diplômés des Masters de Psychologie sociale et du travail, «la proportion de salaires nets
mensuels supérieurs à 1400 EUR (…) atteint le double de celle observée parmi les répondants
du Masters de psychologie clinique et de psychologie de l’enfance et de l’adolescence»2.
2.Quelques questions d’économie qui se posent à la recherche
en psychologie sociale et en psychologie économique
Au plan institutionnel et au niveau international, la psychologie et l’économie se rejoignent
au sein d’associations comme l’Association Internationale pour la Recherche en Psychologie
Economique (IAREP) et la Société pour l’Avancement de l’Economie Comportementale
(SABE). Ces deux associations ont leurs propres manifestations mais coopèrent au sein de
la International Confederation for the Advancement of Behavioral Economics and Economic
Psychology (ICABEEP). Cette dernière organise le congrès biennal conjoint des deux
associations mentionnées, de Psychologie Economique et d’Economie Comportementale.
L’examen des actes des congrès montre des intérêts de recherche récurrents: comportement
des consommateurs, des contribuables, des ménages, comportements d’épargne, liens entre
honnêteté, santé et bonheur, ou encore prise de décision, théorie des jeux, et, plus
récemment, neurosciences du comportement économique.
Par ailleurs, un fait remarquable est à noter: c’est en économie que le seul psychologue
couronné d’un prix Nobel, Daniel Kahneman, a été reconnu par l’Académie de Suède
(2002). La vénérable institution a élu Daniel Kahneman pour ses travaux fondateurs sur la
théorie des perspectives, base de la finance comportementale, et plus précisément pour
1. http://www.onisep.fr/Ressources/Univers‑Formation/Formations/Post‑bac/Master‑psychologie‑sp
ecialite‑insertion‑et‑risques‑psycho‑sociaux‑approche‑psycho‑sociale‑et‑contexte‑economique,
consulté le 12 mars 2013. Master ouvert aux étudiants étrangers.
2. Observatoire du Suivi des études et de l’insertion professionnelle de l’Université René Descartes –
Paris V, Insertion professionnelle des diplômés de DESS et MST Diplômés de 1997 interrogés en
mars 2000, juin 2002.
Entre psychologie et économie: le citoyen. Un point de vue psychosocial 107
«avoir intégré en sciences économiques des aperçus issus de la recherche en psychologie,
surtout concernant le jugement et la prise de décision en situation d’incertitude»1. Peut‑on
penser que l’économie «emploie» la psychologie là où les intérêts de la première trouvent
la seconde utile? Là où, en d’autres termes, la seconde a montré son «utilité»?
On constate en tout cas un étonnant éloignement entre ces intérêts de recherche et
l’absence de valorisation, y compris économique, du travail des psychologues – en France
et ailleurs, en institution comme en libéral: comme si jusqu’ici la psychologie n’avait pas,
à son tour, su «employer» l’économie pour quantifier ses objectifs, effets, apports.
Deux questions se posent naturellement: le psychologues connaissent‑ils les instruments
économiques pouvant servir leur propre cause autant que l’économie connaît ceux de la
psychologie pour servir la sienne? Si l’évaluation de la psychologie en termes économiques
ne semble pas surprendre, comment faire en sorte que l’évaluation d’une économie en termes
psychologiques individuels et sociaux surprenne moins2? «Gross National Product measures
everything, in short, except that which makes life worthwhile» disait Robert Kennedy il y
a déjà près d’un demi‑siècle. Les indicateurs ne manquent pas: comment évaluer l’apport
de l’économie en termes de santé sociale, éducation, capital social, développement durable,
progrès social, sécurité sociale, bonheur et satisfaction par rapport à la vie, etc.?
3.L’«objet» de la psychologie sociale est le citoyen,
produit du système social
Cela nous amène à une question centrale: entre psychologie et économie, comment nos
sociétés envisagent‑elles l’individu, ses aspects psychologiques et ses aspects économiques?
La suite de notre propos aborde cette question selon la perspective de psychologie sociale,
discipline située à l’interface entre psychologie et sociologie, définie par Serge Moscovici,
son fondateur en Europe, comme la «science du conflit entre l’individu et la société», celle
aussi «de l’idéologie et de la communication» (Moscovici, 1984).
La perspective moscovicienne permet l’accès aux formes de connaissance collectivement
élaborées et partagées: représentations, typiquement sociales, mentalités, idéologies. Par
contraste à la psychologie économique, qui est souvent l’application de la psychologie
individuelle aux comportements économiques, la psychologie sociale d’inspiration mosco
vicienne s’intéresse aux représentations sociales telles que celles de l’entreprise, du salarié,
ou encore à celles des crises (financière, économique, etc.) et aux conduites associées,
notamment collectives. A titre d’exemple, une publication majeure dans le champ de la
discipline, les Cahiers Internationaux de Psychologie Sociale, a récemment consacré un
numéro spécial à la Pensée sociale en situation de crise3.
Cette perspective pose comme objet de la psychologie sociale non pas le «sujet»
biologique pris pour objet par la psychologie expérimentale, mais « le citoyen», produit du
système social: le citoyen est «précisément ce qu'un système social global produit en termes
de place, de statut, de rôle et de modalités de connaissance» (Rouquette, 1999). Rouquette
(1999) propose d’analyser cet «objet» complexe selon trois facettes complémentaires: le
citoyen penseur, le citoyen pensé, le citoyen acteur. Jusqu'ici, c'est la première facette, le
citoyen penseur, qui a surtout fait l’objet de recherches en psychologie sociale (travaux sur
1. The Sveriges Riksbank Prize in Economic Sciences in Memory of Alfred Nobel 2002. Nobelprize.org.
2. Robert F. Kennedy Address, University of Kansas, Lawrence, Kansas, March 18, 1968.
3. Cahiers Internationaux de Psychologie Sociale, 2010, n° 87.
108
les représentations, les stéréotypes, l'identité). Le citoyen acteur a notamment été considéré
en lien avec l’action de voter, souvent dans une perspective différentielle1. Or c’est sur la
question du citoyen pensé que l’absence de travaux apparaît comme flagrante – hormis
l’analyse initiée par Moscovici (1961) de la propagande, «pédagogie appliquée aux citoyens
tels que les pouvoirs les pensent» (Rouquette, 1999), porteuse de théories implicites du
citoyen pensé et assimilée à une «didactique des masses» (Rouquette, 1994).
4. Qui est le citoyen pensé dans nos sociétés économiques?
Quel rôle pour la psychologie, science humaine et sociale
dans un monde économique?
Qui est donc l’individu pensé dans nos sociétés économiques contemporaines? Est‑ce
l’individu biologique, sujet de la psychologie expérimentale? Est‑ce le «sujet» de la
psychologie économique, c’est à dire l’individu rationnel qui maximise l’utilité? A son
tour, lorsque l’économie s’intéresse à l’individu, s’agit‑il de l’individu dans sa globalité,
du «citoyen»? S’agit‑il de l’individu comme «travailleur» – celui‑là même auquel s’adressait
voilà quelques années seulement la formule «travailler plus pour gagner plus» lancée dans
la campagne électorale de 2007 par le futur président français? Qui est cet individu,
comment est‑il «pensé»? La psychologie sociale peut repérer les représentations de l’individu
mobilisées par les sociétés contemporaines car ces représentations ont pour propriétés
spécifiques d’être inscrites dans le droit, d’être réunies au sein d’un même projet lié à la
perpétuation du pouvoir, d’avoir une ambition éducative et des implications éthiques
(Rouquette, 1999).
En tout état de cause, le choix de mobiliser l’une ou l’autre des facettes des représentations
de l’individu, soit la facette «travailleur», soit la facette «citoyen», est un choix qui a des
conséquences sociétales lourdes.
Deux remarques sont à faire sur ce point liant travail et citoyen. La première remarque
concerne la «rentabilité des psychologues», liée à la souffrance des individus, et aux
démarches de valorisation du capital humain en entreprise, lesquelles, en France, sont
souvent faites par des psychologues. On peut penser que, dans ces démarches, prendre en
compte le salarié‑citoyen dans sa globalité produit des bénéfices financiers. En effet, d’une
part, on sait que le patient‑salarié ira mieux («produira» mieux) s’il est pris en charge dans
sa globalité (Boucher, 2012). D’autre part, nombre d’interventions faites par des psychologues
auprès de salariés en souffrance ont en leur coeur la lutte contre l’isolement et le rétablissement
des liens sociaux. Citons à titre d’exemple un cas rappelé par N. Hanot, psychologue en
Belgique, d’une patiente‑salariée, suivie en accompagnement psycho‑social et professionnel,
laquelle suivait une kinésithérapie aquatique après un cancer du sein: cette patiente y a
découvert un bien‑être physique, mais aussi moral en se disant que son employeur et son
assureur se souciaient de son état (Hanot, 2012).
La seconde porte sur l’espoir qu’en France, la saillance et l’attention portée depuis
quelques années à la question des risques psychosociaux au travail, leur inscription dans la
loi, et les institutions créées sont un indicateur d’une dynamique des représentations. Pour
l’illustrer, rappelons l’exemple de la récente transformation, en France, des Commissions
Hygiène Sécurité (CHS), obligatoires sur le lieu de travail, en Comités d’hygiène, de sécurité
1. Avec quelques exceptions, dont l’analyse de quelques typologies de militants, laquelle intègre la
dimension représentationnelle, réalisée par Orfali, 1990.
Entre psychologie et économie: le citoyen. Un point de vue psychosocial 109
et des conditions de travail (CHSCT). La mission des premières était de contribuer à la
protection de la santé et de la sécurité des salariés. Celle des secondes lui a ajouté le projet
de contribuer à l’amélioration des conditions de travail. Cet exemple illustre un virage de
la représentation de la santé, dont on sait qu’elle était, au XXe siècle, liée à l’hygiène voire
au sport, et qui apparaît ces dernières années lier santé et travail. La transformation des
CHS en CHSCT témoigne de l’institutionnalisation de ces nouvelles représentations de la
santé du citoyen.
Conclusion
La psychologie sociale, discipline située à l’articulation entre psychologie et sociologie, se
focalise sur la question du citoyen, produit du système social. Elle s’intéresse alors
naturellement à la question de l’individu en tant que citoyen pensé dans nos sociétés
économiques. Est‑il l’individu‑travailleur ou bien l’individu‑citoyen? La réponse d’une
société à cette question est lourde de conséquences. La question de la «rentabilité des
psychologues», est, elle, liée à la souffrance des individus dans leur globalité, sinon à celle
des sociétés. Nous sommes là, en effet, devant un enjeu sociétal. La «rentabilité des
psychologues» n’apparaît‑elle pas, dès lors, comme inséparable de celle du développement
durable des sociétés?
Între psihologie şi economie: cetăţeanul. O perspectivă psihosocială
Rezumat: Acest text abordează tema Psihologie şi economie din punctul de vedere al psihologiei
sociale. Începe prin a prezenta domeniile cele mai frecvente şi condiţiile de intervenţie ale psihologilor
sociali din Franţa. Prezintă apoi câteva chestiuni economice abordate de cercetările de psihologie
economică şi de psihologie socială. Apoi ridică întrebarea «obiectului» psihologiei sociale, care
este cetăţeanul ca produs al unui sistem social, şi nu «subiectul» biologic. Acest «obiect» are trei
faţete complementare: cetăţeanul gânditor, cetăţeanul gândit (de instituţii, autorităţi etc.) şi
cetăţeanul actor. Cine este cetăţeanul gândit în societăţile economice contemporane? Ce rol are
psihologia, ştiinţa umană şi socială într‑o lume economică?
Cuvinte‑cheie: economie, psihologie socială, ştiinţe umane, cetăţean
Between psychology and economy: The citizen. A psyhosocial
perspective
Abstract: This text focuses on the links between Psychology and Economy from a social psychological
perspective. At first, it presents the most likely employment areas and compensation conditions of
social psychologists in France. Then, it mentions several economic questions addressed by research
in social psychology and economic psychology. Finally, it focuses on the issue of the “object” of
social psychology, i.e., the citizen as a product of a social system, as opposed to the biological
“subject” of traditional psychology. The citizen may be sudied under three complementary aspects:
the thinking citizen, the citizen‑as‑thought‑about (by the institutions, the authorities, etc.), and the
citizen‑who‑acts. Who is the citizen‑as‑thought‑about in our contemporary economic societies?
What role should psychology hold, as a human and social science, in an economic society?
110
Key words: economy, social psychology, human sciences, citizen
Références citées
Allport, G.W. (1954). The historical background of modern social psychology. Dans G. Lindzey,
E. Aronson (eds.), The Handbook of Social Psychology. Reading: Addison‑Wesley.
Boucher, J. (2012). Comment et pourquoi réduire les arrêts de travail. Gestion des arrêts de travail:
un enjeu stratégique. Newsletter Réhalto, février 2012, 2.
Cohen‑Scali, V. (2004). Les métiers en psychologie sociale et du travail. Évaluer les individus et
intervenir en entreprise. Paris: InPress.
Gergen, K., Gergen, M. (1984). Psychologie sociale. Laval: Études Vivantes
Ghiglione, R. (1998). Les métiers de la psychologie. Paris: Dunod.
Hanot, N. (2012). L’accompagnement psycho‑social et professionnel. Gestion des arrêts de travail:
un enjeu stratégique, Newsletter Réhalto, février 2012, 3.
Moscovici, S. (1961, rééd. 1976). La psychanalyse, son image et son public. Etude sur la
représentation sociale de la psychanalyse. Paris: Presses Universitaires de France.
Moscovici, S. (1984). La psychologie sociale. Paris: Presses Universitaires de France.
Rogard, V. (2004). La formation initiale des psychologues du travail: offre, contenus et débouchés.
Dans V. Cohen‑Scali (ed.). Les métiers en psychologie sociale et du travail. Évaluer les
individus et intervenir en entreprise (17‑54). Paris, InPress.
Rouquette, M.‑L. (1994). Sur la connaissance des masses. Grenoble: Presses Universitaires de
Grenoble.
Rouquette, M.‑L. (1999). Sur une catégorie particulière de représentations sociales en psychologie
politique. Psychologie et société, 2, 21‑28 [Traduction roumaine (2001) Psihologia Socială,
8, 6‑11].
II. conferinŢe
ŞI ComunicĂRI
Sabina‑Irina Gavriloaiei1
Conferinţa Studenţească de Psihologie, Iaşi, 16‑18 mai 2013
În perioada 16‑18 mai 2013, a avut loc la Iaşi cea de a treia ediţie a Conferinţei Studenţeşti
de Psihologie, eveniment organizat de asociaţia studenţească E‑team Psychology.
Proiectul a fost organizat pentru studenţii Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei,
având drept scop prezentarea lucrărilor ştiinţifice elaborate de aceştia în cursul anului, dar
şi pentru organizarea de ateliere de dezvoltare personală şi profesională. Prima zi a
Conferinţei a fost dedicată prezentării evenimentelor asociaţiei organizatoare şi a cuprins
o expoziţie de postere cu proiectele desfăşurate până în prezent. În paralel cu această
prezentare, a avut loc şi deschiderea campaniei umanitare Dăruieşte şi zâmbeşte, campanie
destinată zilei de 1 Iunie. Persoanele care treceau pe la standul E‑team aflat la intrarea în
Facultate şi donau pentru copii internaţi la Spitalul „Sfânta Maria”, din Iaşi, primea cadou,
prin tragere la sorţi, fie o brăţară realizată de voluntarii asociaţiei, fie un bilet cu informaţii
de specialitate.
În cea de a doua zi, participanţii au avut ocazia de a participa la o Sesiune de comunicări
ştiinţifice şi la o dezbatere. În cadrul Sesiunii de comunicări, studenţii şi‑au prezentat ideile
de cercetare, iar rezultatele au fost evaluate de un juriu format din conf.dr. Dorin Nastas
(preşedinte al juriului), drd. Teodora Chirilă şi drd. Alexandra Angheluş. Printre lucrările
prezentate de către studenţi au figurat teme diverse precum: relaţia dintre percepţia sinelui,
scopuri şi efort; timidiatea şi frica de a vorbi în public, implicaţiile efectului Barbie asupra
perceperii sinelui. Secvenţe de Psihologie a fost un eveniment organizat sub forma unei
dezbateri din domeniul terapiei de cuplu, având drept suport un montaj de secvenţe din
serialul În derivă (varianta românească a serialului In Treatment). Moderatorul workshopului
a fost dr. Tudor Rotaru, care a punctat momentele importante din terapia de cuplu, a suprins
problemele care pot apărea în relaţia terapeut‑client şi cum acest probleme se pot răsfrânge
asupra vieţii personale a terapeutului.
Ultima zi a conferinţei a fost dedicată trainingurilor şi workshopurilor de dezvoltare
personală şi profesională. Prima tematică abordată a fost Managementul impresiilor, susţinută
de trainer dr. Alexandra Gervescu. Ea a vorbit despre strategiile de management al impresiilor
şi a arătat cum comunicarea nonverbală ajută în gestionarea imaginii pe care individul o
afişează. În cel de‑al doilea training s‑a discutat despre brand (Brand You), iar trainer Anda
Niculescu i‑a ajutat studenţii participanţi să identifice calităţile şi competenţele care se pot
transforma pentru ei într‑un brand personal. Ultima activitate a Conferinţei a fost trainingul
de Gândire critică, în care trainer Mihaela Bucur le‑a demonstrat participanţilor cum
exerciţiile de logică şi creativitate se pot îmbina perfect în gândirea critică. Participanţii au
fost încântaţi de întregul eveniment, de trainingurile propuse şi de informaţiile acumulate.
Atmosfera a fost una destinsă şi prietenoasă, aşa cum stă bine unui eveniment studenţesc.
114
Sabina‑Irina Gavriloaiei
Asociaţia E‑team Psychology s‑a înfiinţat ca şi grup de cercetare în anul 2005, iar în
2011 a obţinut statut legal. Pe parcursul celor 8 ani, studenţii au avut ocazia să se implice
în proiecte ştiinţifice ce vizează construirea şi validarea de probe psihologice, organizarea
de evenimente ştiinţifice, participarea la parteneriate cu instituţii din sfera serviciilor sociale
şi acţiuni care au drept scop sprijinirea intereselor profesionale şi sociale ale studenţilor de
la Faculteatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei. Conferinţa Studenţească de Psihologie
este deja un eveniment cu tradiţie în Asociaţie care, de la an la an, propune activităţi noi
pentru studenţii psihologi sau pentru cei pasionaţi de acest domeniu. Pentru ediţia viitoare,
organizatorii au promis un eveniment de o amploare şi mare mare, care ar putea fi destinat
studenţilor din întreaga ţară.
Daniela Gîfu1, Irina Macovei2
Cercetători sau experţi? Profesii şi ocupaţii
în ştiinţele sociale
În perioada 24-25 mai a.c., iniţiatorii primei ediţii a conferinţei dedicate tinerilor cercetători
din România pe problematica dezvoltării comunitare şi incluziunii sociale (Gheorghiu şi
Gîfu, 2011) au venit în întâmpinarea unei importante arii tematice de cercetare interdisciplinară,
preocupaţi fiind de cunoaşterea raportului profesie-expertiză-amatorism. Dacă profesiile
sunt considerate ocupaţii, inversul nu este întotdeauna adevărat (Alexandra şi Miller, 2010;
Vézinat, 2013), la fel cum profesioniştii sunt recunoscuţi ca experţi, urmare a cercetărilor
întreprinse bazate pe cunoştinţe şi competenţe obiective şi specializate, dobândite în urma
unei formări educaţionale permanente (Freidson, 2001; Trépos, 2006)3.
Colocviul Internaţional Cercetători sau experţi? Profesii şi ocupaţii în ştiinţele sociale
(CEPRO-2013), organizat de Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi – prin Facultăţile
de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice şi de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei – în colaborare
cu Universitatea din Nantes, a formulat o serie de întrebări regrupate în trei axe tematice:
expertiza între cunoaştere profesională, cunoaştere fundamentală şi activitate academică;
cercetare teoretică, intervenţie sau cercetare-acţiune?; motivaţie şi mobilizare pentru
cercetare şi profesie.
Cele trei sesiuni de comunicări, în română şi franceză, au fost precedate de un Cuvânt
de deschidere susţinut de prof.univ. Anton Carpinschi, unul dintre cei care au urmărit şi
îndrumat parcursul multora dintre cercetătorii prezenţi. Prof. Carpinschi a fost şi mode
ratorul primei sesiuni de comunicări, axată pe Cunoaştere profesională, cunoaştere funda
mentală şi activitate academică. Studiul pilot „Rolul motivaţiei asupra performanţei în
cercetarea universitară”, prezentat de Daniela Gîfu (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”
din Iaşi), a fost consacrat creşterii capacităţii inovative, valorificării şi motivării cadrelor
didactice şi a cercetătorilor în diverse etape ale formării şi parcursului lor profesional
(masteranzi, doctoranzi, postdoctoranzi) prin factorii de implicare motivaţională (o măsură
calitativă a motivaţiei), transferul de cunoştinţe, produse şi tehnologii în mediul academic,
condiţii determinante ale rolului universităţilor în viaţa socială. În continuare, lucrarea
„Inserţia pe piaţa muncii – construct sociologic. Evaluarea studiilor şi a formării universitare
de către studenţi sau absolvenţi” (Adrian Netedu, Academia Română, filiala Iaşi) a argumentat
necesitatea formării continue pentru a obţine standarde ridicate ale formării universitare
din perspectiva unei „societăţi a cunoaşterii”. Pornind de la constatarea unei preocupări
3. Vezi şi Programul de învăţare de-a lungul vieţii, conform Deciziei nr. 1720/2006/CE a Parlamentului
European şi Consiliului din 15 noiembrie 2006 de stabilire a unui program de acţiune în domeniul
învăţării continue.
116
Daniela Gîfu, Irina Macovei
scăzute din partea cercetătorilor ştiinţifici de azi pentru graniţele dintre ştiinţe şi discipline,
lucrarea „Sociologie sau antropologie socială?” (Cătălin-George Fedor, Academia Română,
filiala Iaşi) a propus o suită de observaţii şi reflecţii asupra redefinirii raporturilor dintre
două ştiinţe surori, sociologia şi antropologia socială. Importanţa cercetării printre misiunile
unui muzeu, alături de conservare, restaurare, comunicare şi expunere a patrimoniului
cultural pe care-l administrează, a fost problematizată în lucrarea „Le musée contemporain –
quelle profession? quel public?” (Coralia Costaş, Complexul Muzeal Naţional „MOLDOVA”,
Iaşi). Cercetarea semnalează nevoia de revizuire a statutului meseriilor specifice activităţilor
muzeale, care se încadrează în domeniul interdisciplinar.
Sesiunea a doua de comunicări, axată pe raporturile dintre cercetarea teoretică,
intervenţie şi cercetare-acţiune, moderată de conf.univ. Adrian Netedu, a atras atenţia
asupra prezenţei semnificative a politicului ca dimensiune transdisciplinară. Politicul în
câmpul literar, unde lupta de recucerire a autonomiei a făcut obiectul studiului de caz
„Grupul literar Echinox sub regimul comunist”, prezentat de Sergiu Ghica (Universitatea
„Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi); politicul în câmpul jurnalistic, unde evoluţia interesului
mediatic în perioada de reglementare legală a situaţiei copilului în România în context
european a fost analizată de Daniela Costăchescu (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”
din Iaşi) în lucrarea „Reprezentarea parentalităţii timpurii în presa scrisă”. De asemenea,
lucrarea „Sociologia în era internetului” (Elena-Irina Macovei, Universitatea „Alexandru
Ioan Cuza” din Iaşi) a evidenţiat efectele utilizării internetului pe mai multe dimensiuni:
comunicare – relaţii în comunitate, carieră profesională, documentare/plagiat, sociologul
ca intelectual public. Costel Iordan (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi) a
prezentat un studiu privind „Dialectica Occident-Islam ca obiect de studiu al ştiinţelor
sociale în contextul globalizării”, o abordare inedită care a subliniat importanţa intensificării
contactelor culturale şi a dezvoltării tehnologiilor informaţiei şi comunicării, care pot
conduce la depăşirea unor scenarii apocaliptice.
A treia sesiune de comunicări, centrată pe motivaţie şi mobilizare pentru cercetare şi
profesie, moderată de prof.univ. Ana Stoica Constantin, a reunit studii secvenţiale privind
sociologia publică, raporturile educatori-educaţi, politicile sociale. Astfel, plecând de la o
literatură de specialitate bogată privind problematica sociologiei publice, lucrarea „Les
sociologues dans la confrontation avec la «public sociology»: le rôle de l’intellectuel public”
(Delia Bădoi, EHESS Paris, Universitatea din Bucureşti) a pus o serie de întrebări legitime
privind postura sociologului în raport cu „intelectualul public”. Bine-venită a fost şi
analiza tematică a raportului complex dintre „Succesul şcolar şi reuşita socială” (Maria
Alexandrescu, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi), raport observabil atât la
nivelul interacţiunilor directe dintre educatori şi cei educaţi, cât şi prin strategiile de investire
a capitalului şcolar acumulat. Eforturile făcute de familie şi de şcoală pentru a asigura
reuşita profesională şi socială, respectiv consecinţele negative ale dezinvestiţiei educaţionale
având ca efect eşecul şcolar şi nereuşita din viaţă au fost trecute în revistă. Lucrarea
„Incluziunea elevilor cu cerinţe educative speciale – o soluţie viabilă pentru învăţământul
românesc?” (Mihaela Grasu, Şcoala Gimnazială Specială „C. Păunescu” din Iaşi) avea să
încheie această sesiune de comunicări, evidenţiind eficienţa, dar şi limitele politicii de
incluziune prin crearea unor servicii complementare celor educaţionale şi introducerea unor
noi specialişti în şcoli.
Masa rotundă pe tema „Doctoratele în ştiinţele sociale între spaţiul academic şi piaţa
muncii. Traiectorii şi strategii individuale şi colective”, animată de prof. Mihai Dinu
Gheorghiu, la care au intervenit prof.univ. Liliana Deyanova, conf.univ. Adrian Netedu şi
conf.univ. Maria Mihăilă, a atras atenţia asupra efectelor unor transformări recente ale
câmpului academic din perspectiva procesului Bologna şi a necesarei lor examinări critice.
Cercetători sau experţi? Profesii şi ocupaţii în ştiinţele sociale
117
Referinţe bibliografice
Alexandra, Andrew, Miller, Seumas (2010). Integrity systems for occupations. Farnham: Ashgate.
Dogan, Mattei, Pahre, Robert (1993). Noile ştiinţe sociale. Interpenetrarea disciplinelor. Traducere
din limba franceză de Nicolae Lotreanu. Bucureşti: Editura Academiei Române.
Gheorghiu, Mihai Dinu, Gîfu, Daniela (2011). Dezvoltare comunitară şi incluziune socială în
perspectivă socioeconomică. Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.
Neculau, Adrian (coord.) (1997). Câmpul universitar şi actorii săi. Iaşi: Polirom.
Trépos, Jean-Yves (2006). Savoirs professionnels et situations d’expertise. În Mirella Giannini,
Charles Gadea (coord.), „Eliot Freidson”, in Knowledge, Work & Society / Savoir, Travail &
Société, vol. 4, nr. 2, L’Harmattan, Paris, 131-156.
Vézinat, Nadège (2010). Une nouvelle étape dans la sociologie des professions en France. Sociologie
[online], vol. 1, nr. 3, accesat la: http://sociologie.revues.org/517, 11 ianuarie 2013.
Coralia Costaş1
Le Musée contemporain – quelle profession?
quel public?
Bien que ce ne soit nécessairement évident, le musée est une institution indubitablement et
inéluctablement liée à la recherche. Son existence et son fonctionnement sont le résultat d’un
soutenu travail de recherche dont la structuration marque la réception par le public. Il s’agit
tout d’abord de la recherche du patrimoine qui forme les collections des musées, selon des
critères bien établis, portant sur la typologie, l’utilisation, l’état de conservation et non pas
en dernier lieu la communauté à laquelle les objets en question appartenaient. Il s’agit aussi
de la recherche centrée sur le public, portant sur les diverses catégories selon lesquelles on
peut le grouper et surtout les aspects qui l’intéressent. Auparavant limité à un nombre d’amis
du propriétaire des collections, le public du musée contemporain est varié, ayant un horizon
d’attentes assez vaste, cherchant toujours dans le spécialiste de musée un partenaire de dialogue.
Nous avons intitulé cette étude «Le Musée contemporain – quelle profession, quel
public?» étant conscients du fait que la manière dont cette institution – le Musée – existe
et fonctionne de nos jours n’est pas une occurrence ex nihilo mais constitue le résultat d’une
accumulation d’informations, d’une recherche assidue, ayant mené, le long du temps, à la
structuration et interprétation des collections d’objets de divers types, utilités et dimensions
à travers le monde, et implicitement à une succession de publications représentant autant
de moments‑clés, d’événements, osons‑nous dire, qui bâtissent la base ferme sur laquelle
le musée contemporain réside.
Pour ne pas pécher par l’oubli des racines, il est fondamental, à nos yeux, de marquer
les repères essentiels de l’évolution de l’institution muséale, de la simple collection d’objets
d’une certaine nature ou espace qui abrite une telle collection à la conception moderne, au
déploiement structuré selon des critères bien établis, sur des surfaces amples, du produit
du travail de recherche et d’interprétation qu’est l’exposition.
Les spécialistes semblent se mettre d’accord à citer comme premier traité de muséologie
les Inscriptiones vel Tituli Theatri Amplissimi (1565), de Samuel Quiccheberg, auteur
originaire d’Anvers qui, après avoir étudié la médecine, la philosophie, la philologie et la
théologie en diverses universités d’Europe, dont celles de Genève et de Bâle, arrive vers
1550, à Ingolstadt où il est initialement employé comme bibliothécaire par le bibliophile
Hans‑Jakob Fugger2, lui‑même auteur d’une histoire de sa famille rédigée en 1541‑1545 et
1. Chef du service Relations publiques et marketing culturel, Complexe Muséal National «MOLDOVA»,
Iasi, Roumanie.
2. Naïma Ghermani, Construire le corps du prince: formes symboliques et pratiques politiques
dans l’Allemagne du XVIe siècle, thèse de doctorat, sous la direction de soutenue publiquement
le 11 décembre 2004, p. 195, disponible en ligne à l’adresse http://theses.univ‑lyon2.fr/documents/
lyon2/2004/ghermani_n consultée le 15 mai 2013.
120
Coralia CostaŞ
d’une histoire des Habsbourg datant de 1555, fils du collectionneur Raimond Fugger et
neveu d’Anton Fugger1. C’est grâce à ces derniers que Quiccheberg arrive à être en charge
de la structuration des collections des ducs de Bavière, d’abord de Louis X, puis d’Albert V2,
recevant dès 1553 diverses missions portant sur le développement des collections de la cour
de Bavière, et employé définitivement par Albert V à partir de 1559, afin de préserver,
classifier et ordonner la Kunstkammer.3 Inspiré par l’ouvrage de Giulio Camillo Delminio
(1480?‑1544) L’idea del teatro, publié en 1550, théâtre désignant ici un «théâtre de sagesse»,
définitoire pour les méthodes mnémotechniques de structuration de l’univers, le traité de
Quiccheberg décrit un système, formé de cinq catégories ou «classes» correspondant aux
cinq pièces imaginaires de la collection. La construction théâtrale proposée par l’auteur
anversois devrait être structurée de la manière suivante:
une première pièce, consacrée au prince et à son territoire, s’articule à une présentation de
l’histoire sainte, à la généalogie du duc, aux portraits de famille; la seconde est consacrée aux
arts décoratifs, aux antiquités, aux instruments de mesure, aux médailles d’hommes et de femmes
célèbres. La troisième est dédiée à l’histoire naturelle. La quatrième aux techniques et aux arts
populaires. La cinquième, enfin englobe peintures, gravures et une bibliothèque.4
Chacune de ces classes est divisée à son‑tour en plusieurs sous‑classes, ou inscriptiones,
dont le nombre total est de 53.
Ce modèle idéal proposé par Quiccheberg pour l’organisation de la collection d’Albert V,
duc de Bavière a été comparé à celui utilisé pour l’organisation d’autres collections
princières dont celle du cabinet d’art et de curiosités créé par l’archiduc Ferdinand II dans
son château d’Ambras, près d’Innsbruck, en Tyrol, et celle du cabinet de curiosités du
château de Prague de Rodolphe II de Habsbourg5, lui aussi protecteur des arts et des sciences.
Le rôle de Samuel Quiccheberg de père fondateur de la muséologie est reconnu déjà il
y a plus de trois siècles par Caspar F. Neickel or Neickelius dans son Museographia.6
Marchand de Hambourg, Neickel dans son traité publié en 1727 en latin, nous fournit l’une
des plus anciennes définitions du musée on pourrait citer: «une chambre de trésors –
raretés – objets de la nature, de l’art et de la raison». A celle‑ci, on pourrait ajouter la
perception en tant que «répositoire de curiosités apprises», qu’on retrouve dans le Dictionary
de 1755 du Dr. Samuel Johnson.7
Le long du XVIII siècle, les essais de définition des notions fondamentales se multiplient,
graduellement, à travers l’Europe, quelques exemples en ce sens étant les museographi, de
1. Mark A. Meadow, «Merchants and Marvels: Hans Jacob Fugger and the Origins of the Wunderkammer»,
dans Pamela H. Schmidt et Paula Findlen (éditeurs), Merchants and marvels: commerce, science
and art in eary Europe, Routledge, New York, Londres, 2002, pp. 189‑195.
2. Ghermani, op. cit., p. 195.
3. Manuela Kahle, Zwischen Mnemotechnik und Sammlungstheorie. Eine Untersuchung zu Giulio
Camillos L’idea del theatro und Samuel Quicchebergs Inscriptiones vel tituli theari amplissimi,
Munich, 2005, p. 42, disponible en ligne à l’adresse http://www.phil‑hum‑ren.uni‑muenchen.de/
SekLit/maMK051028.pdf, consultée dans le 15 mai 2013.
4. Ghermani, op. cit., p. 196.
5. Kahle, op. cit., pp. 5‑6.
6. Janick Daniel Aquilina, „The Babelion Tale of Museology and Museography: A History in Words”,
dans Museology – International Scientific Electronic Journal, no. 6, 2011, © Department of Cultural
Technology and Communication, University of the Aegean, p. 4, disponible en ligne à l’adresse
http://museology.ct.aegean.gr/articles/2011104172254.pdf.
7. Apud Edward P. Alexander, Museum Masters: Their museums and their influence, AltaMira Press,
A division of Sage Publications, Wallnut Creek, California, USA, p. 3.
Le Musée contemporain – quelle profession? quel public?
121
Linnaeus (1736) la muséographie, d’Argenville (1742) ou les museographists, de Mendes
da Costa (1776).1 Pourtant ce n’est qu’après la révolution française qu’un intérêt plus poussé
s’est fait sentir pour la muséologie, principalement en Allemagne,2 alors que le XIXe siècle
connaît un intérêt toujours accru pour transformer les musées, collections et cabinets en
institutions publiques, tout comme une préoccupation pour la spécialisation selon les
domaines illustrés par les objets collectionnés.3
Nous devons signaler que de tels travaux de recherche, tout comme leur objet d’étude – les
musées, ont longuement été plutôt exclusivistes, étant destinés à la réception toujours par
des hommes de sciences, des spécialistes de divers domaines, alors que l’ouverture vers le
grand public est plutôt de date récente. Toujours récente est l’adoption par le musée d’une
mission éducative, formatrice, ce qui implique une composante caractérisée par le dynamisme
et l’interaction.
Paul Greenhalgh considère que les débuts de l’éducation muséale doivent être situées
dans l’Angleterre du milieu du XIXe siècle, plus précisément lors de l’Exposition de Crystal
Palace de 1851 qui a inauguré la mode des Grandes Expositions, dont les créateurs «ont
découvert, presque sans intention ou préméditation, le potentiel des expositions d’éducateurs
des masses».4 Si les deux décennies qui ont suivi ont formé une période assez «modeste»,
selon Greenhalgh, par rapport aux pratiques des autres pays européens, après 1871 l’on
importe, du Continent, la mode des expositions en série.5 Celles‑ci ont déterminé pourtant
un changement dans la manière de réception de tels événements publics, de sorte qu’on
parvient à distinguer toujours plus nettement entre éducation et distraction, entre travail et
plaisir et qu’aux environs de 1900, la politique de la Grande Bretagne à l’égard des
expositions impliquait un certain équilibre entre divertissement et culture.6
En France, la mode des expositions a été adoptée à partir de 1855, facilitant la
présentation pour le grand public des derniers progrès techniques et aussi des échantillons
de civilisation traditionnelle, non‑corrompue, des territoires plus éloignés donc moins
accessibles (Asie, Afrique, Océanie). Animées par une énorme volonté de popularisation,
ces événements constituaient des manifestations permettant le contact entre le monde des
scientifiques et le public large, non instruit et curieux. Certains des objets exposés lors de
tels événements sont devenus, d’une manière ou d’une autre, objets de musées. Ces derniers
ont été longtemps perçus comme des objets ayant perdu leur utilité, sans être nécessairement
non fonctionnels.
Le changement d’une telle perception au XXe a été une véritable provocation, Eilean
Hooper – Greenhill précisant que «Le plus grand défi que doivent actuellement relever les
musées réside dans la reconceptualisation de la relation public‑musée.»7 Une telle
reconceptualisation passe nécessairement par une vision et des actions éducatives, censés
ranimer pour le temps de leur déroulement au moins, des objets autrement dépourvus de vie.
1. Aquilina, loc. cit., p. 3.
2. Germain Bazin, André Desvallées, Raymonde Moulin, «MUSÉOLOGIE», Encyclopædia Universalis [en
ligne], http://www.universalis‑edu.com/encyclopedie/museologie, consulté le 29 mars 2013.
3. Aquilina, loc. cit., p. 9.
4. P. Greenhalgh, „Education, Entertainment and Politics”, dans *** The New Museology (editor
P. Vergo), Reaktion Books, Londres, 1997, p. 75.
5. Ibidem, p. 75.
6. Ibidem, p. 82.
7. Eilean Hooper‑Greenhill, «L’Education et le Musée en perpétuelle métamorphose» dans La Formation
en muséologie et en éducation à travers le monde (sous la direction de Michel Allard et Bernard
Lefebvre), Editions MultiMondes, 2001, Québec, Canada.
122
Coralia CostaŞ
Nous retenons aussi la réponse donnée par Eilean Hooper – Greenhill à la question
qu’est qu’un musée aujourd’hui?, soulignant le caractère hétéroclite, dynamique et interactif
du musée contemporain, qui peut être abrité dans «des habitations, embarcations, mines de
charbon, dépôts, prisons, château ou huttes» et précisant qu’il serait une grande erreur pour
quiconque est en charge de la coordination d’un musée de croire que rien ne doit changer,
le musée étant une institution encré dans la contemporanéité et l’immédiat.1
Et en fait, il a changé, énormément, selon nous, si l’on considère seulement l’avènement
de deux facteurs déterminant la modification de tout un système de pensée: tout d’abord
l’adoption par les musées des pratiques de relations publiques et de publicité. Bien que ce
soit une invention du XX, le concept de relations publiques est fonctionnel depuis l’Antiquité,
lorsque la construction d’une statue ou d’un temple remplissait les fonctions de communications
qui de nos jours sont attribuées à l’agent de presse par exemple.2
L’autre aspect qui détermine fondamentalement la perception du musée par le public est
l’avènement de l’internet et son adoption à travers le monde entier à partir de 1995. Inutile
de préciser dans ce contexte les facilités fournis par cet instrument qu’est l’Internet, à partir
des paiements électroniques, aux réservations en ligne des billets d’avion, de livres dans
les bibliothèques, ou encore à la visualisation des collections muséales ou à la popularisation
de l’offre d’un musée ou de toute autre entité. Au‑delà de la concurrence apparente entre
le musée réel et le musée virtuel, l’image que le musée pratique de soi‑même est un indice
de sa maturation.
L’interprétation des objets de musée pour le public, leur présentation dans une manière
facilement compréhensible, l’ouverture extraordinaire du musée pour offrir au public une
gamme si large que possible d’activités connexes à l’exposition (qui varient des bibliothèques
au cafeterias, en passant par les salles multimédia) sont autant de résultats d’un autre type
de recherche, une recherche centrée sur le public contemporain, sur ses attentes, ses intérêts,
ses zones éducables.
Après avoir exposé les principales étapes dans la perception du musée tant par les
spécialistes que par le public large, nous citons ci‑dessous une définition récente de l’ICOM,
adoptée lors de la 21e Conférence générale à Vienne (Autriche) en 2007:
Un musée est une institution permanente sans but lucratif au service de la société et de son
développement ouverte au public, qui acquiert, conserve, étudie, expose et transmet le patrimoine
matériel et immatériel de l’humanité et de son environnement à des fins d’études, d’éducation
et de délectation.3
Constituant une référence dans la communauté internationale, cette définition nous
intéresse particulièrement par l’inclusion de l’éducation parmi les fins muséales.
Pour ce qui est de l’éducateur du musée, connu aussi sous le nom de guide – interprète
ou d’animateur de musée, comme l’indique Francine Lelièvre, son rôle n’est pas de
«contraindre» ou de limiter de quelque manière que ce soit les intentions des visiteurs, mais
de «favoriser une expérience plus intime et plus mémorable (…) en contribuant à la réception
1. E. Hooper‑Greenhill, Museums and the Shaping of Knowledge, Routledge London and New York,
Butler and Tanner Ltd., Frome and London, 1992, pp. 1‑10.
2. L.D. Wilcox, H.Ph. Ault, K.W. Agee, Public Relations, 5th edition, Longman, New York, 1998,
pp. 24‑26.
3. Disponible en ligne sur le site officiel de l’ICOM, à l’adresse http://icom.museum/la‑vision/
definition‑du‑musee/L/2
Le Musée contemporain – quelle profession? quel public?
123
du sens»1. N’importe le nom dont ont le désigne, il doit s’assumer certains risques, tester
la viabilité de la communication, pour éviter les conversations à une seule voix. C’est
d’ailleurs la raison pour laquelle nous proposons le terme de communicateur muséal et
suggérons même son inclusion dans les listes officielles des métiers et professions.
En dépit des résistances les plus diverses et inattendues, les dernières décennies du XXe
siècle sont marquées, en Roumanie aussi, par une extraordinaire tournure vers la
contemporanéité, vers l’homme de notre temps, à savoir un homme ancré dans une réalité
souvent sordide, un homme parfois exaltant parfois accablé par la technologie. On est aussi
en face d’une véritable propension vers la communication déployée par les musées d’aujourd’hui,
processus qui prend nécessairement en considération le public, perçu aussi bien du point
de vue de ses attentes que de ses besoins d’instruction et de formation.
L’émergence de cette nouvelle profession, de communicateur muséal, qui suppose des
compétences aussi bien en muséologie qu’en relations publiques et éducation, a impliqué
en Roumanie l’adaptation de l’offre de cours et ateliers de formation, à ces nouvelles attentes
du personnel de spécialité.
1. Francine Lelièvre, «L’éducation à Pointe‑à‑Calière, une fonction intégrée», dans M. Allard, B. Lefebre
(éditeurs), Le Musée, un lieu éducatif, Musée d’art contemporain, Montréal, 1997, p. 99.
III. Recenzii
Ştefan Boncu1
Voinţa. Cum să‑ţi redescoperi cea mai mare putere
interioară, Roy F. Baumeister şi John Tierney, Editura
Paralela 45, Piteşti, 2012
Dacă e să‑l identificăm pe Roy Baumeister din perspectiva unui status social, vom spune
despre el că ocupă poziţia de Francis Eppes Professor of Psychology la Florida State
University din Tallahassee. Dar Baumeister (născut în 1953) este de fapt unul dintre cei
mai subtili şi mai influenţi psihologi sociali contemporani. A ales întotdeauna teme de
cercetare legate de existenţa cotidiană, căutând mereu să emită ipoteze ingenioase prin care
să surprindă simţul comun. A efectuat demersuri eperimentale mai ales în domeniul eului,
dar a studiat şi agresivitatea, stima de sine, comportamentul sexual, plasticitatea erotică,
afilierea, dragostea, comportamentele autodestructive etc. Contribuţiile semnificative publicate
în cele mai prestigioase reviste de psihologie socială au făcut din el o prezenţă nelipsită din
listele ISI highly cited researcher. A publicat surprinzător de multe cărţi pentru un psiholog
social experimentalist (căci cercetătorii având această orientare nu cred în cărţi ca instrumente
de comunicare intelectuală). A tipărit, bunăoară, o carte despre masochism, una despre
dragostea neîmpărtăşită (demonstrând că şi aceasta poate reprezenta un subiect academic),
una despre cruzime, una despre stima de sine, una despre masculinitate etc. Are un manual
de psihologie socială pentru licenţă (Social psychology and human nature) şi unul pentru
programele postuniversitare (Advanced social psychology: The state of the science). A con
ceput minunate sinteze ale disciplinei, adoptând uneori un stil cvasieseistic: The cultural
animal sau The meanings of life. În sfârşit, mai adăugăm, fără a epuiza nici pe departe
inventarul contribuţiilor acestui cercetător prodigios, că a editat, în 2007, Encyclopedia of
Social Psychology.
Cartea despre care dăm seamă în această recenzie a apărut în 2011 sub titlul Willpower:
Rediscovering the Greatest Human Strength. Baumeister a scris‑o în colaborare cu John
Tierney, jurnalist şi blogger foarte cunoscut în Statele Unite, care a redactat în ultimele
două decenii articole de popularizare a ştiinţei pentru New York Times. Se cuvine menţionat
că Baumeister a căutat în multe dintre cărţile lui să se adreseze publicului cultivat, chiar
dacă ele erau destinate unui cerc academic restrâns. Însă, evident, e dificil să transmiţi
teorii sociale complexe unor cititori neiniţiaţi. John Tierney l‑a ajutat să‑şi adapteze discursul
unui public foarte larg, conferind lucrării o pronunţată notă de accesibilitate.
Volumul a fost tradus în limba română un an mai târziu. Editura românească, pe care
n‑o suspectăm neapărat de mercantilism, a operat o subtilă modificare în subtitlu, accentuând
impresia de carte tip self‑help: Cum să‑ţi redescoperi... Textul rezultat din cooperarea lui
Baumeister cu faimosul jurnalist de ştiinţă nu are, la drept vorbind, caracterul acesta, dar
128
recenzii
prin faptul că foloseşte numeroase exemple din cultura populară (de pildă, Oprah Winfrey
cu dietele ei chinuitoare şi ineficiente, sau Eric Clapton, cu dependenţa lui de alcool) şi
prin faptul că sugerează strategii de întărire a voinţei se apropie de literatura self‑help.
E momentul să precizăm, pentru a sublinia meritele cărţii şi, mai ales, ale programului
de cercetări care‑i furnizează substanţa, că voinţa devenise în ultimele decenii un concept
evanescent în psihologie. De fapt, marcaţi de behaviorism, dar şi de condiţiile obiective
sociale, mulţi psihologi refuzau să se intereseze de fenomenele de voinţă. Termenul conativ
aparţine mai degrabă filosofiei şi rămâne obscur pentru studenţii de la psihologie care‑şi
elaborează licenţa.
În literatura românească, Mihai Ralea atribuie un rol important voinţei. În Explicarea
omului, o carte cu totul dată uitării astăzi, din deceniul al cincilea al veacului trecut, Ralea
considera că voinţa, de fapt amânarea, echivalentă cu stoparea spontaneităţii naturale, cu
introducerea unor etape intermediare între excitaţie şi acţiune, se află la baza umanului.
Amânarea, mai mult decât conştiinţa reflexivă, ar reprezenta ceea ce‑l deosebeşte pe om
de animal.
În rest, psihologia românească a livrat definiţii elegante ale voinţei, însă abstracte şi
nesusţinute de cercetări empirice. Iată, bunăoară, formularea lui Paul Popescu‑Neveanu din
al său Dicţionar de psihologie, operă altminteri demnă de cea mai adâncă veneraţie:
capacitate şi sistem psihic de conducere a activităţii sub toate aspectele ei; sistem de
autoreglaj superior, întrucât este efectuat precumpănitor prin ce de‑al doilea sistem de
semnalizare şi implică deliberare, scop şi plan elaborat conştient.
Este interesant să amintim că în anii ’70 psihologii americani au studiat actele de voinţă
din punctul de vedere al capacităţii indivizilor de întârziere (sau amânare, ca să aruncăm
o punte către concepţia compatriotului nostru Mihai Ralea) a recompensei (delay of
gratification). Faptul de a întârzia satisfacţia imediată şi concretă de dragul unor consecinţe
viitoare anticipate a fost considerat întotdeauna ca o achiziţie fundamentală în dezvoltarea
individuală. Walter Mischel şi colegii lui de la Universitatea Stanford au obţinut probe
empirice în sprijinul ideii că posibilitatea de a amâna recompensa introduce diferenţe
însemnate între indivizi. Copiii de 4 ani care pot să suspende temporar joaca cu un obiect
preferat pentru a desfăşura o activitate relativ neplăcută vor avea, ca adolescenţi, mai mult
succes social şi academic decât cei ce nu sunt capabili de reprogramarea recompensei.
Roy Baumeister s‑a ocupat de auto‑control (concept ce se referă la eforturile conştiente
de a schimba comportamentul, mai cu seamă la a frâna impulsuri şi la a rezista tentaţiilor)
la începutul anilor ’90, însă atunci n‑a ajuns să‑şi contureze modelul teoretic. În cartea lor
din 1994, Baumeister, Heatherton şi Tice au remarcat că dietele sunt abandonate, în multe
cazuri, seara. De asemenea, multe acte de agresivitate se petrec seara, atunci când oamenii
sunt obosiţi şi afectaţi de stresul de peste zi. Auto‑controlul pare să depindă de o formă de
tărie sau forţă psihică. Putem echivala auto‑controlul cu voinţa (willpower) şi putem
considera că el corespunde capacităţii de a stăpâni impulsurile şi răspunsurile automate sau
habituale.
După 1998, Baumeister a iniţiat un program vast de cercetări asupra capacităţii eului
de a se auto‑regla şi de a exercita control. Ideea centrală a acestor cercetări este că
auto‑controlul operează pe baza unei resurse limitate, asemănătoare energiei sau tăriei, ce
poate fi epuizată prin folosinţă. Eul epuizat nu mai poate să realizeze acte de auto‑control.
Baumeister a ales termenul ego depletion (epuizarea eului) pentru a‑i aduce astfel un
omagiu lui Sigmund Freud. Întemeietorul psihanalizei a conceput eul în termeni energetici.
Pentru el, comportamentul civilizat este posibil pentru că ego a învăţat să convertească
energia instinctuală a id‑ului în super‑ego. Astfel, energia inconştientului a ajuns să fie
recenzii
129
folosită pentru înfrânarea impulsurilor indezirabile social. Ego‑ul consumă energie iniţiind
şi desfăşurând comportamente în condiţiile în care încearcă să împace id‑ul, super‑ego‑ul
şi realitatea externă. Ca şi Freud, Baumeister înţelege auto‑controlul ca o facultate vitală
care‑i permite individului să‑şi modifice comportamentul în aşa fel încât să se conformeze
valorilor şi standardelor sociale şi să neglijeze recompensele imediate şi plăcerile pentru a
obţine beneficii de lungă durată.
Dar spre deosebire de Freud, Baumeister a găsit o manieră de a studia experimental
voinţa. Testele empirice ale efectului de epuizare a eului au adoptat o procedură experimentală
în care se folosesc două sarcini de auto‑control fără legătură între ele, procedură numită
paradigma sarcinii duble. O parte dintre subiecţi sunt repartizaţi în grupul experimental şi
li se cere să efectueze două sarcini de auto‑control una după alta. Subiecţii din grupul de
control execută şi ei două sarcini, dar numai a doua pretinde auto‑control. Modelul tăriei
face predicţia că performanţa participanţilor din grupul experimental la sarcina a doua va
fi mai slabă decât performanţa subiecţilor din grupul de control. Efectul apare pentru că
resursele finite de auto‑control ale subiecţilor din grupul experimental vor fi diminuate după
sarcina iniţială de auto‑control. Design‑ul acesta a declanşat o adevărată revoluţie în
explorarea psihologică a voinţei.
Cartea scrisă cu talent şi cu grijă pentru claritate de Baumeister şi Tierney scoate în
evidenţă beneficiile auto‑controlului, imense pentru individ şi pentru societate. Multe
probleme grave corespund, de fapt, eşecurilor de auto‑control. De pildă, consumul excesiv
de alcool, obezitatea, consumul de droguri, bolile cu transmisie sexuală, evaziunea fiscală,
comportamentele antinormative şi în afara legii, agresivitatea, eşecul şcolar, neîndeplinirea
sarcinilor în organizaţii, incapacitatea de a economisi, fumatul, neputinţa de a merge pe
jos şi de a face exerciţii fizice – toate acestea ar putea fi reduse sau chiar eliminate dacă
oamenii şi‑ar controla mai bine comportamentele.
Aplicând mereu modelul epuizării eului, cei doi autori discută dezinvolt despre reforma
personală a fiecăruia dintre noi. Fiecare individ are neîmpliniri, lipsuri, abandonuri legate
de dezvoltarea personală. De la cura de slăbire sau renunţarea la fumat la abţinerea de la
manifestări agresive faţă de colegi, de la eliberarea de dependenţa de pornografia de pe
Internet la încercarea eroică de a economisi bani pentru o casă, fiecare persoană trebuie
să‑şi mobilizeze voinţa ca să atingă scopuri importante pentru ea, scopuri care o vor ajuta
să se schimbe în acord cu idealurile proprii şi cu normele sociale.
Există capitole dedicate modelui teoretic al epuizării eului, capitole despre listele de
priorităţi, despre luarea deciziilor, despre antrenarea voinţei (Baumeister şi cercetătorii din
echipa lui au probat experimental că acest lucru este posibil), despre educarea copiilor în
spiritul disciplinei autoimpuse şi al auto‑controlului, despre cure de slăbire. Din păcate, în
privinţa ultimei teme, ni se explică amănunţit de ce eşuează programele de autoconstrângere
alimentară şi nu ni se oferă prea multe soluţii care să garanteze diete facile şi eficiente.
Auto‑controlul este extrem de benefic. Baumeister şi Tierney consideră că are efecte
mai importante decât stima de sine, de exemplu, ale cărei consecinţe dezirabile au fost,
probabil, mult supraestimate. În anii ’70 au fost concepute programe educaţionale menite
să stimuleze dezvoltarea stimei de sine, dar evaluări riguroase au scos la iveală că ele au
eşuat. Copii şi adolescenţii încadraţi în aceste programe n‑au înregistrat neapărat rezultate
mai bune la învăţătură şi nu s‑au bucurat de mai mult succes decât cei ce nu beneficiaseră
de ele. Cultivarea voinţei este mai recomandabilă decât cultivarea stimei de sine, cu atât
mai mult cu cât efectele pozitive ale auto‑controlului înalt nu se răsfrâng numai asupra
persoanei, ci şi asupra comunităţii şi societăţii în general.
www.polirom.ro
Bun de tipar: iunie 2013. Apărut: 2013
Editura Polirom, B‑dul Carol I nr. 4 • P.O. BOX 266
700506, Iaşi, Tel. & Fax: (0232) 21.41.00; (0232) 21.41.11;
(0232) 21.74.40 (difuzare); E‑mail: [email protected]
Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1,
sector 4, 040031, O.P. 53 • C.P. 15‑728
Tel.: (021) 313.89.78; E‑mail: [email protected]
Tiparul executat la S.C. ADI CENTER S.R.L.

psihologia socială - Observator international in stiinte sociale

Transcription

Documents pareils

Lettre de Madalina à Voyageurs du Cœur pour l`école de TUPILATI

Bordure - EGT PARTNERS

Roger Stioui reçoit une haskama du Beth Din de Paris pour le calcul

Care Au-Pair - Care Concept

essay competition on history textbooks concurs de eseuri privind

Feuille: Care eurf Daniel Chany Veolia-Etude1-RAD-volumes

Écrou borgne DIN 1587

51700063100 Goupille cylindrique fendue DIN 94 Acier

CENTRE CULTUREL FRANÇAIS DE CLUJ IIC Bratianu 22. tel